Venere şi Madonă de Mihai Eminescu
Venere şi Madonă
de Mihai Eminescu
Ideal pierdut în
noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme
şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi
dulce veste
Dintr-un cer cu alte
stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.
Venere, marmură caldă,
ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca
gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea
frumuseţii de femeie,
A femeii, ce şi astăzi
tot frumoasă o revăd.
Rafael, pierdut în
visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Sufletu-mbătat de raze
şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat
raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind
regină printre îngerii din cer
Şi-a creat pe pânza
goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu
surâsul blând, vergin,
Faţa pală-n raze
blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i
prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în
noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie
stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un
înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită
râde-o rază de noroc.
Am văzut faţa ta pală
de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită
de-al corupţiei muşcat,
Ş-am zvârlit asupră-ţi,
crudo, vălul alb de poezie
Şi paloarei tale raza
inocenţei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze
ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu,
îngerului-ideal,
Din demon făcui o
sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi
murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade,
crudo! dezmeţit din visuri sece,
Fruntea mea este
trezită de al buzei tale-ngheţ.
Şi privesc la tine,
demon, şi amoru-mi stins şi rece,
Mă învaţă cum asupră-ţi
eu să caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o
bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de
fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei
suflet era sânt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei
e spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a
pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele,
cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate
dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece
şi cu suflet de venin!
*
Plângi, copilă? – C-o
privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi
frânge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad
şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi
ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai
plânge!… A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi
nedreaptă, fără razim, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar
demon, tu eşti sântă prin iubire,
Şi ador pe acest demon
cu ochi mari, cu părul blond.