La moartea lui Neamţu de Mihai Eminescu
La moartea lui
Neamţu
de Mihai Eminescu
Lăsaţi clopotul să
plângă cu-a lui voce de aramă,
Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de
fier,
Căci de stele mai
aproape el le dă acuma samă
Că un suflet bun şi
nobil se îndreaptă către cer.
Clopote, tu simţi
durerea şi urmezi cu-a ta cântare,
Când din stea în stea
se suie sufletul într-un avânt,
Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de
întristare
Lutul palid, fără
suflet, să-l depunem în pământ.
Ochii? Câte dulci
imagini au sorbit a lor lumine!
Capul? O, de câte
gânduri el a fost împopulat!
Inima? Câtă simţire
frământat-a ea în sine?
Sufletul? Câte
speranţe, câte visuri a păstrat?
Ş-azi nimic. Lumea
gândirii e o lume sfărâmată
De lemnoasa mân-a morţii inima e
stoars-acum,
Şi imaginele-s şterse,
ce prin el treceau odată,
Sufletul (dacă există)
printre nori îşi face drum.
Ai ştiut tu, scumpe
frate, că pământu-i o ruină?
Că-i o sarcină viaţa?
Că-i martiriu să trăieşti?
Ai ştiut tu cum că
moartea e un caos de lumină,
Că la finea veciniciei
te-aştept stelele cereşti?
De-a vieţii grea enigmă
ţie-acuma nu-ţi mai pasă,
Căci problema ei cea
mare la nimic o ai redus.
Pe când nouă-ncă viaţa
e o cifră ne-nţeleasă
Şi-n zădar cătăm
răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.
În zădar ne batem
capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumii semne ce noi nu
le-am scris.
Potrivim şirul de
gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm maşina lumii cu
acea măsurătoare
Şi gândirile-s fantome,
şi viaţa este vis.