Tăceţi! Cearta amuţească… de Mihai Eminescu

Tăceţi! Cearta amuţească…

de Mihai Eminescu

                        Tăceţi! Cearta amuţească – E-o oră grea şi mare,

                        Aripile ei negre în ceruri se întind,

                        Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare,

                        Astfel marea-amuţeşte, vulcane când s-aprind;

                        Când prin a vieţii visuri – oştiri de nori – apare

                        A morţii umbră slabă cu coasa de argint

                        Tăceţi! Cum tace-n spaimă a Nordului popor

                        Când evul asfinţeşte şi dumnezeii mor.

                        Aduceţi-vă aminte de-acele nalte poze

                        De frunţile-n lumină a vechilor profeţi;

                        Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur şi roze

                        Trecu un stâlp de flăcări ce lumina măreţ

                        Şi-n fruntea unui popor – pierdut în chin – e Moise,

                        Şi sufletul lui mare, adânc şi îndrăzneţ,

                        Prevede că în sânul pierdutului popor

                        E viitorul lumii ş-al ei mântuitor.

                        El n-a văzut pământul promisiunii divine,

                        Viaţa lui se stinse în munţii slabi şi suri,

                        Corpul i-l poartă-ntregul pustiu fără de fine,

                        O gintă-ntreagă poartă a lui învăţături.

                        Ca înmormântată-n secole, cenuşa lui rămâne,

                        Dar spiritu-i sfărmă înalţii, vechii muri

                        De Iericho – şi-n gându-i şi-n biblia lui scrisă

                        Viaţa-ntreagă mare unui popor e-nchisă.

                        Astfel în noaptea noastră pierdută şi amară,

                        Un glas de deşteptare adânc a răsunat,

                        O stea a rupt puternic eclipsa cea solară,

                        Un stâlp pin chinuire un drum ne-a arătat,

                        O arpă de aramă cu coarda temerară

                        Trezi-n sufletul nostru simţire de bărbat:

                        Ca glasul Providenţei din stinsele decade,

                        Astfel s-auzi glasu-ţi, bătrâne Eliade!

                        O, limba lui! îmi pare c-aud cum ea răsună

                        În aspra ei mânie, zidind nor peste nor,

                        Din ştearsa, ne-nţeleasa a istoriei ruină

                        A descifrat al ginţii puternic viitor.

                        El trece peste timpuri pe valuri cum furtuna,

                        Valuri cari în ceartă se scutură şi mor.

                        Os magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist

                        În limba inspirată unui evanghelist.

                        Inima lui cea mare menită fu de soartă

                        Să nască-ntr-un timp rece, căzut, degenerat,

                        Dacă în fundul negru, adânc din marea moartă,

                        Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat,

                        Vulcan puternic, care cutremur în el poartă,

                        Cu razele-i de flăcări ar fi acufundat,

                        Pân-ce deodată mândre, gândirile-i irump

                        Pin undele greoaie, pin apele de plumb.