Eco de Mihai Eminescu
Eco
de Mihai Eminescu
Cu-ncetu-nserează şi
stele izvorăsc
Pe-a cerului arcuri
măreţe.
În umede lanuri
de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele
creţe
Şi stâncile rar
Ca stâlpii răsar,
Negriţi şi-ndoiţi de
furtună
în lună.
Diamant e în aer, în codri – miros
Şi umbră adânc viorie;
Şi luna-i a cerului
scurt argintos
Şi stele păzesc în
tărie
Şi văile sunt
în aburi de-argint
Pierdute-ntr-al
doinelor şuier
Din fluier.
Pe-un cal care soarbe
prin nările-i foc,
Din ceaţa pustie şi rece,
Un tânăr, pe vânturi,
cu capul în joc,
Cu clipa gândirii
se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.
Pe umeri de munte, din
stânci de bazalt
Castelul de nalţă,
se-ncruntă,
Şi-a murilor muche şi
creştetu-i nalt
De nouri şi ani se
încăruntă,
Dar astăzi e viu
Şi-n glas auriu
Răsună din umbra cea
mare
Cântare.
În mii de lumini
ferestrele-i ard,
Prin cari se văd
trecătoare,
Prin tactul cântării
pierdute de bard,
Ivindu-se umbre uşoare;
Trec albe ca-n vânt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.
Ca cerbul uimit ce prin
creştet de stânci
E-urmat de
săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din
gârle adânci,
Fugarul în tropot
răsare
Cu nara arzând
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten
l-împunge
Şi-ajunge.
Iar tânărul sare uşor
de pe el
Şi prundul sub pasu-i
răsună.
Frumos ca din basme şi
tras prin inel
Şi nalt ca şi bradul
din lună,
C-un salt a suit
Al bolţii granit.
Urcat într-un arc de
fereastră
Adastă.
Mantaua lui neagră în
lună s-a întins
De pare-o perdea în
fereastră
Şi gratii de fier a lui
mână-a cuprins
Uitându-se-n sala cea
vastă.
Pe stânci de bazalt
Stă calu-i înalt
Şi coama-i i-o umflă în
lună
Furtună.
Sala-i ca aerul scăldat
în soare,
Muiat de-a florilor
suflet răcoare.
În ea frumoasele fiinţe
albe
Par gânduri palide din
visuri dalbe.
De-umărul junilor de
reazim, zboară,
De raze umede ochii-s
izvoare,
Ca-n vânt se leagănă
zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de
roze…
Şi beţi de muzică
plutesc ca vântul,
Jocul e repede, încet e
cântul
Şi pe când sufletul stă
de beţie
Plutesc fiinţele… o
vijelie…
Până ce aria dispare,
trece…
O rază timidă în ziua
rece.
Apoi perechile stând
risipite
S-adun în grupele
orânduite
Şi din amestecul de
vise dalbe,
Din trecătoarele fiinţe
albe,
Iese ca aria dintre
suspine
Regina albelor nopţii
regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese
minune.
Păru-i ca aurul
faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se
furişează,
Se-ndoaie talia-i în
albă haină
Parcă-i o timidă a
nopţii taină.
Pe-o liră gingaşă şi
argintie
Mânuţa-i coardele
le-ncurcă vie,
Prin blânde notele
lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce
uşor:
Prin bolta ferestrei
înguste
Mă uit într-al văilor
rai,
Cum codrii în cale-i
supune
Furtuna, copila de
crai.
Prin păru-i de aur, coroană
Cu colţuri în fulger şi
jar,
Ea apele-n cale-i
aplană
Şi-ndoaie bătrânul
stejar.
Prin poarta îngustă din
murii
Grădinii, cetăţii-mi
din stânci,
Cobor în adâncul
pădurii
Unde-izvoarele murmur
adânci.
Prin nourii rupţi trece
luna
Şi-n sufletu-mi dor a
pătruns.
Şi părul mi-l umflă
furtuna
Şi ochii-mi se-neacă de
plâns.
Doresc doar ca în
fundul mării
Să mă ia cu sine-n sarai,
În nalte albastrele
sale,
Furtuna, copila de
crai.
Doresc ca să intru cu
luna
În dome de nouri, ce
pier –
Doresc cu popoare de
stele
Să merg drumul mare din
cer.
Ce caut eu nu vă ştiu
spune,
Eu singură nu ştiu ce
vreu,
Atât e de tainic
ascunsă
Dorinţa în sufletul
meu.
Mi-e ciudă pe frunza
cuminte,
Pe vorbareţe valuri de
râu,
Ele-mi spun ce
doreşte-al meu suflet,
Ce singură eu nu ştiu.
Şi flori şi crengi şi
stele
În ciuda mea taine îmi
spun –
Ah! cum le-aş smulge pe
toate
Să fac din ele cununi.
În codru o creangă
se-ndoaie,
O poartă prin frunze,
şi-n prag
Un chip cu ochi mari se
iveşte –
Ah! cum mi-ar putea fi de drag.
Un murmur feeric
dezmiardă voios
A sălii tăcere senină.
Din bolta ferestrei
arcată pompos
S-aude vibrând
mandolină
Şi-un eco uşor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de
strune,
Ce spune.
Şi toată viaţa lui, tot
ce-a cules
Din unde, din munte,
din vale,
Tot sufletu-i june, tot
scumpu-i eres
Alunecă-n cântecu-i
moale
Ş-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de
miere
Durere:
Sara pe deal buciumul
sună cu jale,
Turmele-l urc – stele
le scapără-n cale,
Apele plâng clar
izvorând în fântâne –
Sub un salcâm, dragă,
m-aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer trece-aşa
sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n
frunza cea rară,
Umezi se nasc stele pe
bolta senină –
Pieptul de dor, fruntea
de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor
şiruri despică,
Streşini vechi,
casele-n lună ridică,
Scârţăie-n vânt cumpăna
de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere
murmură-n stână.
Şi osteniţi oameni cu
coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca
răsună mai tare –
Clopotul vechi împle cu
glasul lui seara,
Sufletul meu arde
d-iubire ca para.
Ah! în curând valea şi
satu-amuţeşte,
Ah – în curând pasu-mi
spre tine grăbeşte,
Lângă salcâm sta-vom
noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-oi
cum îmi eşti dragă!
Te-i rezema, dulce
copil, de-al meu umăr –
Şi fir cu fir păru-ţi
aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta
gură frumseţe,
Dulci sărutări din ai
tăi ochi de blândeţe.
Îmbrăţişaţi noi vom
şedea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai
tăi sâni se înclină,
Ce-alături cresc dulci
şi rotunzi ca şi rodii –
Stelele-n cer
mişcă-auritele zodii.
Ne-om rezema
capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi
sub înaltul,
Vechiul salcâm – astfel
de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da
viaţa lui toată?
……………………………………………
Pe vârful de munte, în
codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se
adună
Şi unul pe altul,
măiestru urcat,
Ei par o cetate în
lună.
Şi bolţile-n muri
Şi stâlpii sunt suri,
Lumina prin arc de
fereastră
E-albastră.
În halele-albastre –
înstelatele bolţi –
Te uiţi prin coloane de
nouri
Şi luna ieşind dintr-a
stâncilor colţi
Le împle cu mii de
tablouri.
Lumina-i de-argint
în nouri s-a frânt
Şi se-ncheagă prin
naltele dome
Fantome.
În hainele albe de
neguri de-argint
Şi creţii de roze
purpure,
Şi părul pe frunte cu stele
e prins,
Ca îngerii albe şi pure
–
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducând înstelata lor
viaţă
Prin ceaţă.
Un şuier în noapte,
prin codri, un vânt,
Un freamăt – şi totul
dispare…
Şi nori se-ncreţesc
risipiţi şi s-avânt.
În lună stau stâncile
rare –
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit,
pe ruine
Bătrâne.