Odin şi poetul de Mihai Eminescu

Odin şi poetul

de Mihai Eminescu

                        Ei cer să cânt… durerea mea adâncă

                        S-o lustruiesc în rime şi cadenţe

                        Dulci ca lumina lunii primăvara

                        Într-o grădină din Italia.

                        Să fac cu poezia mea cea dulce

                        Damele să suspine, ce frumoase

                        Pot fi pentru oricine. Pentru mine

                        Nu. Şi juni nătângi cu ţigarete-n gură,

                        Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi,

                        Să recite versuri de-ale mele

                        Spre-a acoperi cu expresia adâncă

                        Unei simţiri adevărate – nişte mofturi.

                        Mai bine-aş smulge sufletul din mine,

                        Aş stoarce cu o mână crudă, rece

                        Tot focul sânt din el, ca în scânteie

                        Să se risipe, până se va-njosi

                        Să animeze pe deşerţi şi răi.

                        O, şi de-aţi plânge chiar, dacă durerea

                        Adevărată şi neprefăcută

                        V-ar topi ochii şi a mea cântare

                        V-ar arde sufletul din voi… Atuncea

                        E şi mai rău – şi-atunci şi mai puţin

                        Va gândi cineva pe un moment

                        L-acel nefericit ce le-a avut.

                        Voi le citiţi ca să puteţi a plânge

                        – Căci prin izvor de lacrimi mor dureri –

                        Voi ştiţi c-o mână – oricare-ar fi – v-atinge

                        Fruntea cea plină de sudori, şi dulce

                        Va răcori bolnava fierbinţeală

                        Şi stavilă la lacrimi va pune

                        C-o sărutare… La mine,

                        Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,

                        Ce nu pot plânge pentru că durerea

                        Ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru

                        L-a împietrit… la mine

                        Nimeni nu va gândi, nici a gândit.

                        La ce? Au nu ştiu ei cu toţii

                        Că dacă vor seca a mea durere

                        Cu mângâieri – atuncea şi izvorul

                        De cânturi va seca… Nebuni! vă iert…

                        O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt

                        De tine-aproape să mă-nec în tine!

                        Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,

                        Ai răcori durerea-mi înfocată

                        Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide

                        A tale-albastre hale şi măreţe;

                        Pe scări valuri coborând în ele,

                        Aş saluta cu aspra mea cântare

                        Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei.

                        – „Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceruri”,

                        Râzând Odin şi ridicându-şi cupa

                        M-ar saluta. – Şi haina ceea lungă

                        Şi albă creţii ar arunca de neauă

                        Şi părul lung mi s-ar umfla de vânt.

                        – „Un scaun pentru bard” – şi-n scaunul nalt

                        De piatră, cu sprijoanele lui nalte,

                        Eu m-aş simţi că-s uriaş.

                        Şi zeii mângâind lungile bărbii,

                        Nălţând privirea-n bolţile antice

                        Spre a-şi aminti dulci suveniruri,

                        M-ar asculta spunându-le de lumea

                        Cea de pitici, ce viermuieşte astăzi

                        Pe ţărâna ce-au locuit-o ei.

                        – „Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut

                        C-atât de mizerabilă a deveni.

                        Sămânţa cea din zei născută”.

                        Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă

                        Ridică cupa lui cu mied: – „Ascultă,

                        Nu mi-i şti spune ce mai face ţara

                        Ce Dacia se numea – regatul meu?

                        Mai stă înrădăcinată-n munţi de piatră,

                        Cu murii de granit, cu turnuri gote,

                        Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”

                        – „Nicicum, o, Decebal. O văd

                        Pentru întâia dată acum înălţată

                        Prin părul tău ca o coroană mândră,

                        Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.”

                        – „Dară urmaşii acelor romani?”

                        – „Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii

                        Pigmei sunt azi pe vechiul glob… dar ei

                        Între pigmeii toţi sunt cei mai mici –

                        Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei.

                        Romani sau daci, daci sau romani, nimic

                        N-aduce aminte de-a voastră mărire.

                        Orice popor, oricât de prăpădit

                        O piatră va găsi, sau o bucată

                        De fier ori de aramă, ca să sape

                        Cu ea urmele-adânci ce le-aţi lăsat –

                        Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii

                        Şi ospătaţi cu ei – în colbul negru

                        Uitat ş-uşor al vechiului pământ.

                        Dar ei… De-ar merge-n sud şi nord – nimica.

                        Sunt ca o laie de nomazi şi de lăieţi

                        Ce stau deocamdată numai pre pământul

                        Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi

                        De alt popor mai tare, iubitor

                        De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina

                        Şi gloria celor ce sunt.”

                        – „Ah! ce-am dori în ora morţii mele,

                        Roma să guste pân-în fund păharul

                        Mizeriei şi-a decăderii, într-atât

                        Încât să se despreţuiască ei pe sine –

                        Asta s-a împlinit… Romanii vechi şi mândri,

                        Învingătorii lumii, au devenit

                        Romunculi… Dar cu ce s-ocupă ei?

                        Or fi crescând căţei, or fi-nvăţând

                        Să strige ca cucoşii… un popor

                        Ce se despreţuieşte pe el însuşi trebui

                        S-ajungă la d-acestea.”

                        – „Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică.”

                        – „E tot atâta.”

                        – „De unde vii?” întreabă Odin blând.

                        – „Am răsărit din fundul Mării Negre,

                        Ca un luceafăr am trecut prin lume,

                        În ceruri am privit şi pe pământ

                        Şi-am coborât la tine, mândre zeu,

                        Şi la consorţii tăi cei plini de glorii.

                        De cântec este sufletul meu plin.

                        De vrei s-auzi al iernii glas vuind

                        Şi lunecând prin strunele-mi de fier,

                        De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi

                        Un cânt bătrân şi răscolind din fundu-i

                        Sunete-adânci şi nemaiauzite,

                        Ordonă numai – sau de vrei ca fluviul

                        De foc al gândurilor mele mari

                        Să curgă-n volbură de aur pe picioare

                        De stânci bătrâne, într-o limbă aspră

                        Şi veche – însă clară şi înaltă

                        Ca bolţile cerului tău, o, Odin,

                        Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde

                        Ca să-mi câştig cununa mea de laur.

                        Poate-ar fi vrut ei să mi-o dea… Dară

                        De la pitici eu nu primesc nimica.”

                        – „Sărman copil – zice bătrânul zeu –

                        De ce răscoleşti tu toată durerea

                        Ce sufletul tău tânăr a cuprins?

                        Nu crede că-n furtună, în durere,

                        În arderea unei păduri bătrâne,

                        În arderea şi-amestecul hidos

                        Al gândurilor unui neferice

                        E frumuseţea. Nu – în seninul,

                        În liniştea adâncă sufletească,

                        Acolo vei găsi adevărata,

                        Unica frumuseţe…

                        (Fruntea-i înaltă,

                        De neauă acoperită, şi coroana-i

                        De stele-albastre strălucea în hală,

                        Şi vorba lui blândă era duioasă.)

                        … Din cupa mea de aur bea auroră

                        S-între seninul blândei dimineţi

                        În pieptul tău. Şi ţi-oi deschide-atunci

                        Portalele nalte de la hale

                        Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri

                        De neauă albă, ca argint din Ophir,

                        Cu bolţi mai nalte decât însuşi cerul.

                        Acolo printr-acele lungi coloane

                        Suspendă lămpi mari ca nişte albe luni

                        Ce împlu lumea visurilor mele

                        Cu o lumină dulce, albă, caldă.

                        Stâlpii sclipesc, bolţile-s strălucite,

                        Cărările-s de pulbere mai albă

                        Ca-argintul cel de viu. – Un aer

                        Blând argintiu îţi va umfla tot părul,

                        Vei răsufla miroase dulci de crin,

                        Talarul tău va lumina în noapte –

                        Prin hale vei zări blândele-mi zâne,

                        Şi-atunci să cânţi. Vei şti ce e frumos.”

                        O vorbă zice – murii cei albaştri

                        Ai mării, desfăcuţi în două, îmi lasă

                        Privirea într-un labirint de neauă:

                        Coloane nalte, bolţi arcate splendid,

                        Pe ele luni lin ardeau… şi-n umbra

                        Cea clar-obscură a stâlpilor de neauă

                        Văzut-am o copilă dulce-înaltă,

                        Subţire ca-ntruparea unui crin.

                        Frumosu-i păr de aur desfăcut

                        Cădea pân-la călcâie, haina-i albă

                        Udă părea de moale – strălucită

                        Cuprindea membrii ei dulci şi zvelţi,

                        Mâinile-i mici, ca doi crini albi, încearcă

                        În van a împleti părul de aur,

                        Gura-i o roză surâzând deschisă,

                        Ochii-i albaştri luminau ca stele,

                        Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine

                        Haina cea lungă şi bogată. – „Vino,

                        Odin îi zice, blând copil al mării.

                        Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii

                        S-au coborât în noaptea noastră clară –

                        Să cânte roagă-l.” Ca o umbră

                        Strălucind argintiu în clară noapte

                        S-apropie… – „O, nu te teme, îmi zice,

                        Tu, ce nu temi furtuna şi durerea,

                        De ce să tremuri la a mea privire?”

                        Lin tremură glasul ei blând în noapte.

                        – „O, zână, nu de frică, de plăcere

                        Tremură-n mine sufletul meu bolnav.

                        Să cânt? Dar oare la a ta privire

                        Nu amuţeşte cântul de-admirare –

                        Nu eşti un cântec însăşi – cel mai dulce,

                        Cel mai frumos, ce a fugit vreodată

                        Din arfa unui bard? O, fecioară,

                        Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ţi,

                        Să uit de lume, ah! să pot uita

                        Fierea cu care ei m-au adăpat

                        În lume. Cine-ar fi ştiut

                        Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă,

                        Ca un mărgăritar, topit din visul

                        Mării întregi,

                        Şi nu te temi că aurul din plete-ţi

                        Se va topi în stele – şi că păru-ţi

                        Amestecat cu ele-ar străluci

                        În noapte-albastră a acestei lumi;

                        Şi nu te temi că glasul tău

                        Va-ndulci vecinicia cea amară

                        A mării!” – Măgulitor, ea zice,

                        Ş-o roză ea lasă pe a mea gură,

                        Cu tânăr miros – roza gurii sale.

                        – Frumoasă eşti, ca să găsesc cuvinte

                        Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri,

                        Sufletul tău cel blând, nevinovat,

                        Aş sfărma soarele în ţăndări de-aur,

                        L-aş presăra-n cărarea ca de neauă:

                        O închinare l-a tale picioare

                        Mici, dulci şi albe. O, Odin,

                        Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării,

                        Pe fruntea ei coroană pune, mare,

                        De diamante, umede, topite

                        În strălucirea lor cea înfocată,

                        Căci ea-i regina frumuseţii – a lumii.

                        Ea capu-şi rezemă de ai mei umeri

                        Şi glasul ei îmi şopti în ureche:

                        – Voi îndulci tot chinul, tot amarul

                        Cu care-n lume ei te-au adăpat –

                        Căci te iubesc, sărmanul meu copil.

                        Şi Odin îşi deschise ochii albaştri

                        Şi mari, râzând cu ei – iar zeii

                        Lin şoşoteau între ei bătrâneşte

                        Şi surâzând îşi aduceau aminte

                        De-a tinereţii zile dulci a lor, ascunse

                        În negura secolelor trecute.