Odin şi poetul de Mihai Eminescu
Odin şi poetul
de Mihai Eminescu
Ei cer să cânt… durerea
mea adâncă
S-o lustruiesc în rime
şi cadenţe
Dulci ca lumina lunii
primăvara
Într-o grădină din
Italia.
Să fac cu poezia mea
cea dulce
Damele să suspine, ce
frumoase
Pot fi pentru oricine.
Pentru mine
Nu. Şi juni nătângi cu ţigarete-n
gură,
Frizaţi, cu sticla-n
ochi, cu cioc sub dinţi,
Să recite versuri
de-ale mele
Spre-a acoperi cu
expresia adâncă
Unei simţiri adevărate – nişte mofturi.
Mai bine-aş smulge
sufletul din mine,
Aş stoarce cu o mână
crudă, rece
Tot focul sânt din el,
ca în scânteie
Să se risipe, până se
va-njosi
Să animeze pe deşerţi
şi răi.
O, şi de-aţi plânge
chiar, dacă durerea
Adevărată şi neprefăcută
V-ar topi ochii şi a
mea cântare
V-ar arde sufletul din
voi… Atuncea
E şi mai rău –
şi-atunci şi mai puţin
Va gândi cineva pe un
moment
L-acel nefericit ce
le-a avut.
Voi le citiţi ca să
puteţi a plânge
– Căci prin izvor de
lacrimi mor dureri –
Voi ştiţi c-o mână –
oricare-ar fi – v-atinge
Fruntea cea plină de
sudori, şi dulce
Va răcori bolnava
fierbinţeală
Şi stavilă la lacrimi
va pune
C-o sărutare… La mine,
Ce singur stau cu
fruntea-ntunecată,
Ce nu pot plânge pentru
că durerea
Ochii-mi a stors şi
sufletul meu aspru
L-a împietrit… la mine
Nimeni nu va gândi,
nici a gândit.
La ce? Au nu ştiu ei cu
toţii
Că dacă vor seca a mea
durere
Cu mângâieri – atuncea
şi izvorul
De cânturi va seca… Nebuni! vă
iert…
O, mare, mare
îngheţată, cum nu sunt
De tine-aproape să
mă-nec în tine!
Tu mi-ai deschide-a
tale porţi albastre,
Ai răcori durerea-mi
înfocată
Cu iarna ta eternă.
Mi-ai deschide
A tale-albastre hale şi
măreţe;
Pe scări valuri coborând în ele,
Aş saluta cu aspra mea
cântare
Pe zeii vechi şi mândri
ai Valhalei.
– „Bine-ai venit, tânăr
cu ochi din ceruri”,
Râzând Odin şi
ridicându-şi cupa
M-ar saluta. – Şi haina
ceea lungă
Şi albă creţii ar
arunca de neauă
Şi părul lung mi s-ar
umfla de vânt.
– „Un scaun pentru
bard” – şi-n scaunul nalt
De piatră, cu
sprijoanele lui nalte,
Eu m-aş simţi că-s
uriaş.
Şi zeii mângâind
lungile bărbii,
Nălţând privirea-n bolţile antice
Spre a-şi aminti dulci
suveniruri,
M-ar asculta
spunându-le de lumea
Cea de pitici, ce
viermuieşte astăzi
Pe ţărâna ce-au
locuit-o ei.
– „Lasă-i pustiei,
cine-ar fi crezut
C-atât de mizerabilă a
deveni.
Sămânţa cea din zei
născută”.
Dar un bătrân ce
sta-ntr-un colţ de masă
Ridică cupa lui cu
mied: – „Ascultă,
Nu mi-i şti spune ce
mai face ţara
Ce Dacia se numea –
regatul meu?
Mai stă înrădăcinată-n
munţi de piatră,
Cu murii de granit, cu
turnuri gote,
Cetatea-mi veche
Sarmisegetuza?”
– „Nicicum, o, Decebal.
O văd
Pentru întâia dată acum înălţată
Prin părul tău ca o
coroană mândră,
Lucrată-n pietre scumpe
ca-n granit.”
– „Dară urmaşii acelor
romani?”
– „Ce să vorbesc de ei?
Toţi oamenii
Pigmei sunt azi pe
vechiul glob… dar ei
Între pigmeii toţi sunt
cei mai mici –
Mai slabi, mai fără
suflet, mai mişei.
Romani sau daci, daci
sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a
voastră mărire.
Orice popor, oricât de
prăpădit
O piatră va găsi, sau o
bucată
De fier ori de aramă,
ca să sape
Cu ea urmele-adânci ce
le-aţi lăsat –
Voi oameni mari, ce
staţi acum cu zeii
Şi ospătaţi cu ei – în colbul negru
Uitat ş-uşor al
vechiului pământ.
Dar ei… De-ar merge-n
sud şi nord – nimica.
Sunt ca o laie de
nomazi şi de lăieţi
Ce stau deocamdată numai pre pământul
Ce l-au cuprins, spre a
fi alungaţi
De alt popor mai tare,
iubitor
De cele ce-au trecut,
ce-s rădăcina
Şi gloria celor ce
sunt.”
– „Ah! ce-am dori în
ora morţii mele,
Roma să guste pân-în
fund păharul
Mizeriei şi-a decăderii, într-atât
Încât să se
despreţuiască ei pe sine –
Asta s-a împlinit…
Romanii vechi şi mândri,
Învingătorii lumii, au
devenit
Romunculi… Dar cu ce
s-ocupă ei?
Or fi crescând căţei,
or fi-nvăţând
Să strige ca cucoşii…
un popor
Ce se despreţuieşte pe
el însuşi trebui
S-ajungă la d-acestea.”
– „Nu, vorbesc
franţuzeşte şi fac politică.”
– „E tot atâta.”
– „De unde vii?”
întreabă Odin blând.
– „Am răsărit din
fundul Mării Negre,
Ca un luceafăr am
trecut prin lume,
În ceruri am privit şi
pe pământ
Şi-am coborât la tine,
mândre zeu,
Şi la consorţii tăi cei plini de
glorii.
De cântec este sufletul
meu plin.
De vrei s-auzi al
iernii glas vuind
Şi lunecând prin
strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi
Un cânt bătrân şi
răscolind din fundu-i
Sunete-adânci şi
nemaiauzite,
Ordonă numai – sau de
vrei ca fluviul
De foc al gândurilor
mele mari
Să curgă-n volbură de
aur pe picioare
De stânci bătrâne,
într-o limbă aspră
Şi veche – însă clară şi înaltă
Ca bolţile cerului tău,
o, Odin,
Spune-mi atunci,
să-nstrun ale ei coarde
Ca să-mi câştig cununa
mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei să mi-o dea… Dară
De la pitici eu nu
primesc nimica.”
– „Sărman copil – zice
bătrânul zeu –
De ce răscoleşti tu
toată durerea
Ce sufletul tău tânăr a
cuprins?
Nu crede că-n furtună,
în durere,
În arderea unei păduri
bătrâne,
În arderea şi-amestecul
hidos
Al gândurilor unui
neferice
E frumuseţea. Nu – în
seninul,
În liniştea adâncă
sufletească,
Acolo vei găsi
adevărata,
Unica frumuseţe…
(Fruntea-i înaltă,
De neauă acoperită, şi
coroana-i
De stele-albastre
strălucea în hală,
Şi vorba lui blândă era
duioasă.)
… Din cupa mea de aur
bea auroră
S-între seninul blândei
dimineţi
În pieptul tău. Şi
ţi-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la
hale
Cu lungi coloane de
zăpadă, cu-arcuri
De neauă albă, ca
argint din Ophir,
Cu bolţi mai nalte
decât însuşi cerul.
Acolo printr-acele
lungi coloane
Suspendă lămpi mari ca nişte albe
luni
Ce împlu lumea
visurilor mele
Cu o lumină dulce,
albă, caldă.
Stâlpii sclipesc,
bolţile-s strălucite,
Cărările-s de pulbere
mai albă
Ca-argintul cel de viu.
– Un aer
Blând argintiu îţi va
umfla tot părul,
Vei răsufla miroase
dulci de crin,
Talarul tău va lumina
în noapte –
Prin hale vei zări
blândele-mi zâne,
Şi-atunci să cânţi. Vei
şti ce e frumos.”
O vorbă zice – murii
cei albaştri
Ai mării, desfăcuţi în
două, îmi lasă
Privirea într-un
labirint de neauă:
Coloane nalte, bolţi
arcate splendid,
Pe ele luni lin ardeau… şi-n
umbra
Cea clar-obscură a
stâlpilor de neauă
Văzut-am o copilă
dulce-înaltă,
Subţire ca-ntruparea
unui crin.
Frumosu-i păr de aur
desfăcut
Cădea pân-la călcâie,
haina-i albă
Udă părea de moale –
strălucită
Cuprindea membrii ei
dulci şi zvelţi,
Mâinile-i mici, ca doi
crini albi, încearcă
În van a împleti părul
de aur,
Gura-i o roză surâzând
deschisă,
Ochii-i albaştri
luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine
Haina cea lungă şi
bogată. – „Vino,
Odin îi zice, blând
copil al mării.
Un bard sătul de-a
lumii lungi mizerii
S-au coborât în noaptea noastră clară –
Să cânte roagă-l.” Ca o
umbră
Strălucind argintiu în
clară noapte
S-apropie… – „O, nu te
teme, îmi zice,
Tu, ce nu temi furtuna
şi durerea,
De ce să tremuri la a
mea privire?”
Lin tremură glasul ei
blând în noapte.
– „O, zână, nu de
frică, de plăcere
Tremură-n mine sufletul
meu bolnav.
Să cânt? Dar oare la a
ta privire
Nu amuţeşte cântul
de-admirare –
Nu eşti un cântec însăşi – cel mai
dulce,
Cel mai frumos, ce a
fugit vreodată
Din arfa unui bard? O,
fecioară,
Vin-lângă mine, să mă
uit în ochii-ţi,
Să uit de lume, ah! să pot uita
Fierea cu care ei m-au
adăpat
În lume. Cine-ar fi
ştiut
Că-n fundul mării tu
trăieşti, copilă,
Ca un mărgăritar, topit
din visul
Mării întregi,
Şi nu te temi că aurul
din plete-ţi
Se va topi în stele –
şi că păru-ţi
Amestecat cu ele-ar
străluci
În noapte-albastră a
acestei lumi;
Şi nu te temi că glasul
tău
Va-ndulci vecinicia cea
amară
A mării!” – Măgulitor,
ea zice,
Ş-o roză ea lasă pe a
mea gură,
Cu tânăr miros – roza
gurii sale.
– Frumoasă eşti, ca să
găsesc cuvinte
Spre-a îndulci ochii
tăi mari albaştri,
Sufletul tău cel blând,
nevinovat,
Aş sfărma soarele în
ţăndări de-aur,
L-aş presăra-n cărarea
ca de neauă:
O închinare l-a tale
picioare
Mici, dulci şi albe. O,
Odin,
Pune-i un sceptru-n
mână, sceptrul mării,
Pe fruntea ei coroană
pune, mare,
De diamante, umede, topite
În strălucirea lor cea
înfocată,
Căci ea-i regina
frumuseţii – a lumii.
Ea capu-şi rezemă de ai
mei umeri
Şi glasul ei îmi şopti
în ureche:
– Voi îndulci tot
chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au
adăpat –
Căci te iubesc,
sărmanul meu copil.
Şi Odin îşi deschise
ochii albaştri
Şi mari, râzând cu ei –
iar zeii
Lin şoşoteau între ei
bătrâneşte
Şi surâzând îşi aduceau
aminte
De-a tinereţii zile
dulci a lor, ascunse
În negura secolelor
trecute.