Strigoii de Mihai Eminescu

Strigoii

de Mihai Eminescu

                        … că trece aceasta ca fumul de pre pământ.

                        Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,

                        cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere.

                        Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,

                        Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari,

                        E-ntinsă în haine albe, cu faţa spre altar,

                        Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;

                        Încet, adânc răsună cântările de clerici.

                        Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă

                        Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ,

                        Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt

                        Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,

                        Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

                        Şi lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,

                        Scânteie desperarea în ochii crunţi de sânge,

                        Şi încâlcit e părul lui negru… gura-şi strânge;

                        El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge.

                        De zile trei îşi spune povestea vieţii-ntrege.

                        „Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

                        Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,

                        Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul…

                        Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,

                        În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

                        Domnind semeţ şi tânăr pe roinicele stoluri,

                        Căror a mea fiinţă un semizeu părea,

                        Simţeam că universul la pasu-mi tresărea,

                        Şi naţii călătoare, împinse de a mea,

                        Umplut-au sperioase pustiul pân’ la poluri.

                        Căci Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă,

                        Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;

                        Cu creştetele albe, preoţi cu pleata rară

                        Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară,

                        Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

                        Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil;

                        Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinaşi în cale,

                        Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;

                        În jos plecat-am ochii-naintea feţei tale,

                        Stătând un îndărătnic… un sfiicios copil.

                        La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă…

                        Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;

                        Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund,

                        Cu mâinile amândouă eu faţa îmi ascund

                        Şi-ntâia dată-n viaţă un plâns amar mă-neacă.

                        Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni

                        Şi singuri ne lăsară… Te-ntreb într-un târziu,

                        Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu:

                        La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?

                        Ce cauţi la barbarul sub streaşina-i de cetini?

                        Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioşare cald,

                        Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,

                        Mi-ai zis: „Aştept din parte-ţi, o, rege cavaler,

                        Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer…

                        Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald.”

                        Şi, întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins.

                        Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,

                        Arald, copilul rege, uitat-a Universul.

                        Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,

                        De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

                        De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,

                        Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă

                        Şi înlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă,

                        Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:

                        „Eu vin la tine, rege, să cer pe Arald al meu.”

                        De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,

                        Coroanele ce regii pe frunte le aşează

                        Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează,

                        Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază,

                        Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimica.

                        Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad

                        Să ies la lumea largă… şi fost-ar fi mai bine

                        Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe tine –

                        Să fumege înainte-mi oraşele-n ruine,

                        Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!”

                        Făcliile ridică – se mişc-în line pasuri,

                        Ducând la groapă trupul reginei dunărene,

                        Monahi, cunoscătorii vieţii pământene,

                        Cu bărbile lor albe, cu ochii stinşi sub gene,

                        Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

                        O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi,

                        A misticei religii întunecoase cete,

                        Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,

                        Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete

                        Sub candela ce arde în umbra unui colţ.