Rime alegorice de Mihai Eminescu

Rime alegorice

de Mihai Eminescu

                        Corabia vieţii-mi, grea de gânduri,

                        De stânca morţii risipită-n scânduri,

                        A vremii valuri o lovesc şi-o sfarmă

                        Şi se izbesc într-însa rânduri-rânduri.

                        Iar eu pe-un ţărm pustiu murii în pace.

                        Deasupra frunţii-mi luna-n nouri zace,

                        Trecând încet pustiile Saharei

                        Şi luminând o lume care tace.

                        La miezul nopţii vezi pustia plană

                        Născând de suptu-i mândră caravană

                        De morţi în văluri lungi şi, trează,

                        Mergând încet spre-un vis: Fata-morgana.

                        Într-adevăr: adânca depărtare

                        Arată un palat numai splendoare.

                        Printre fereşti pătrunde o lumină;

                        Perdelele-i păreau muiate-n soare.

                        De prin deşerturi lungi şi depărtate,

                        În şiruri vin scheletele uscate.

                        Pustiu-atunci, cu caravane-sate,

                        Dormea ca mort sub luna care bate.

                        O caravană lângă mine trece,

                        Înaintea ei vine-o suflare rece.

                        În şiruri lungi se strecoară şi se strecoară:

                        Eu număr unul, număr doisprezece.

                        Un chip atuncea de pe cal coboară.

                        La mine-ndreaptă a lui privire-amară

                        Şi faţa slabă, tristă, adâncită

                        Ş-osoasa mână o întinde-avară.

                        Dar să mă mişc nu am nicicum putere,

                        Căci ţeapăn mort eram şi fără vrere.

                        Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate,

                        Deşi prin ele eu aveam vedere.

                        Iar umbra-n vălu-i de mătase sură

                        D-urechea mea şi-apropie a ei gură

                        Şi-mi spune lin şi-ncet povestea mare,

                        Ce ca un râu etern în minte-mi cură:

                        „Colo-n palat rezidă-o vrăjitoare

                        Şi om cu ochii vii de-o vede moare;

                        Iar celor morţi, lumina lor adâncă,

                        Li dă viaţa nopţii trecătoare.

                        Deci vin şi tu pe un schelet să-ncalici,

                        Să vezi palatu-i în lumini opalici;

                        De şirul nostru să te ţii în urmă

                        Până la grădina ei cu flori italici.

                        Şi iată vălul meu ţi-l dau – pe faţă

                        Să-l pui, s-acoperi ochii tăi de gheaţă,

                        Ca nu cumva să se topească iute

                        De a privirii ei tiranică dulceaţă.”

                        Mă sui şi plec… o umbră sunt din basme

                        Şi o fantasmă sunt între fantasme,

                        Prin mâna mea de o ridic se vede

                        Ca şi prin corpul străveziei iasme.

                        Din ce în ce cu toţii se apropii.

                        Grădini lucesc şi flori creşteau cu snopii,

                        Iar roua curge în briliante umezi –

                        Din crengi de arbori luminează stropii.

                        Pe scări de marmură ne suim cu toţii

                        Şi morţi-şi caut prin coloane soţii:

                        Sunt tineri unii ca iubirea moartă,

                        Iar alţi au bărbi albe ca preoţii.

                        Dar toţi cu toţii sunt de om ruine

                        Şi risipiţi din cârduri beduine

                        Au fost găsit amara, cruda moarte

                        Într-un pustiu arzând şi fără fine.

                        Vorbesc încet… ca-n somn… şi vorba sună

                        Ca frunze-uscate cari vântu-adună,

                        Sau ca murmurul cel vrăjit de ape

                        Când peste codri-apare blonda lună.

                        Deodată-n două şirul se desface.

                        În fund apare-un mândru chip ce tace;

                        Cu roşii flori de mac în păru-i negru,

                        Cu ochii-nchişi un semn cu mâna-mi face.

                        Eu o urmez prin galerii înalte.

                        Izvoare vii din vase stau să salte

                        Şi lângă ele nimfele de marmură,

                        Făpturi cereşti unor măiestre dalte.

                        Pe lucii muri auritele pilastre.

                        În jurul lor sunt aşezate glastre,

                        Din care cresc bogate-ntunecoase

                        Ici roze negre, colo flori albastre

                        Şi pe fereşti perdele de purpură.

                        Un miros răcoros simţirea-mi fură;

                        Deschisă lin e uşa unei sale

                        Şi noi minuni uimiţii ochi văzură.

                        Un pictor a-nflorit plafonul, murii,

                        Cu basme mândre, cu frumoase hurii

                        Şi din căţui de-argint, copăr miroase

                        Cu fum albastru formele picturii.

                        Iar pe-un divan, ascuns între perdele

                        Albastre, înfoiate şi cu stele,

                        Şedea regina basmelor măiastră –

                        Lumină lumea gândurilor mele.

                        Ea înşira mărgăritare-n poale

                        Şi pe-un covor persan, frumos şi moale,

                        Ea-ntinde surânzând ca-n vis şi leneş

                        A ei picioare de zăpadă – goale.

                        Ochii adânci ca două basme-arabe

                        Semănă cu-aceia ai reginei Sabbe,

                        Cum împăratul Solomon îi scrie,

                        Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe.

                        Cu ochi pe jumătate-nchişi surâde:

                        – Deşi privirea-mi pe cei vii ucide,

                        Te uită lung la mine, tu, ce mort eşti,

                        Pân-al tău suflet ochii va deschide.

                        L-al tău mormânt tu eşti în pragul porţii,

                        Dar să te stingi nu este voia sorţii,

                        Ci-n faţa mea să laşi încet să-ţi cadă

                        De pe-ai tăi ochi de gheaţă vălul morţii.

                        Îngenunchind atunci am zis în sine-mi:

                        „O, dulce chip, cu mâna fruntea ţine-mi

                        Şi de pe ochi ia-mi vălul trist şi rece,

                        Căci simt bătaia reînviatei inimi.”

                        Şi de pe ochii-mi cade ceaţa sură

                        Şi noi minuni uimiţii ochi văzură,

                        Căci înaintea mea stai vrăjitoare

                        Şi basmu-asculţi cu zâmbetul pe gură.