Melancolie de Mihai Eminescu

Melancolie

de Mihai Eminescu

                        Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

                        Prin care trece albă regina nopţii moartă. –

                        O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

                        Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,

                        În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

                        Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!

                        Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

                        Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;

                        Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var

                        Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

                        Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,

                        O cucuvaie sură pe una se aşează,

                        Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,

                        Şi străveziul demon prin aer când să treacă,

                        Atinge-ncet arama cu zimţii-aripii sale

                        De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

                        Biserica-n ruină

                        Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,

                        Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –

                        Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –

                        Înăuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,

                        Abia conture triste şi umbre au rămas;

                        Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,

                        Drept dascăl toacă carul sub învechitul mur.

                        ……………………………………………………………..

                        Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –

                        Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,

                        Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas

                        Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

                        În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

                        Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;

                        Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,

                        Ea bate ca şi carul încet într-un sicriu.

                        Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură

                        Încet repovestită de o străină gură,

                        Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.

                        Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

                        De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult

                        Ca de dureri străine? Parc-am murit de mult.