Speranţa de Mihai Eminescu
Speranţa
de Mihai Eminescu
Cum mângâie dulce,
alină uşor
Speranţa pe toţi
muritorii!
Triste?e, durere şi
lacrimi, amor
Azilul îşi află în
sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare
pier norii.
Precum călătorul, prin
munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei
dese,
La slaba lumină ce-o
vede lucind
Aleargă purtat ca de
vânt
Din noaptea pădurii de
iese:
Aşa şi speranţa – c-un
licur uşor,
Cu slaba-i lumină
pălindă –
Animă-ne-o dată
tremândul picior,
De uită de sarcini, de
uită de nori,
Şi unde o vede
s-avântă.
La cel ce în carcere
plânge amar
Şi blestemă cerul şi
soarta,
La neagra-i durere îi
pune hotar,
Făcând să-i apară în
negru talar
A lumii paranimfă –
moartea.
Şi maicii ce strânge
pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrimi plină,
Văzând cum geniile
morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu
spasmuri şi chin,
Speranţa durerea
i-alină.
Căci vede surâsu-i de
graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la
sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu
păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge
mai tare.
Aşa marinarii, pe mare
îmblând,
Izbiţi de talazuri,
furtune,
Izbiţi de orcanul
gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai
bune.
Aşa virtuoşii murind nu
desper,
Speranţa-a lor
frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de
plată în cer,
Şi face de uită de-a
morţii dureri,
Pleoapele-n pace
le-nchină.
Cum mângâie dulce,
alină uşor
Speranţa pe toţi
muritorii!
Triste?e, durere şi
lacrimi, amor
Azilul îşi află în
sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare
pier norii.