Scrisoarea V de Mihai Eminescu


Scrisoarea V
de Mihai Eminescu
                        Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea,

                        Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea

                        De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,

                        Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii,

                        Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vreo femeie,

                        Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee

                        Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi,

                        Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.

                        Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,

                        Care-n tine se petrece, Ia întreab-o bunăoară –

                        O să-ţi spună de panglice, de volane şi de mode,

                        Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode,

                        Când cochetă de-al tău umăr ţi se reazemă copila,

                        Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila.



                        E frumoasă, se-nţelege, Ca copiii are haz,

                        Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz

                        Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri

                        Şi la degetele mânii şi la orice-ncheieturi.

                        Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită,

                        Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită.

                        Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şede bine

                        Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine.

                        Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place;

                        Vorba zice: „fugi încolo”, râsul zice: „vino-încoace!”

                        Îmblă parcă amintindu-şi vreun cântec, alintată,

                        Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată.

                        Şi se naltă din călcâie să-ţi ajungă până la gură,

                        Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură,

                        Ce n-o are decât numai sufletul unei femei,

                        Câtă fericire crezi tu c-ai găsi în braţul ei!

                        Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji –

                        Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj –

                        Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi

                        Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ.

                        Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale,

                        Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale,

                        Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene,

                        Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene,

                        Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge,

                        Ea, din ce în ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge.



                        Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură,

                        Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,

                        Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos,

                        Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?

                        În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună,

                        Tânguirea ta de moarte în cadenţele-i adună;

                        În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti,

                        Precum iarna se aşează flori de gheaţă pe fereşti,

                        Când in inimă e vară,; în zadar o rogi: „Consacră-mi

                        Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!”



                        Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei, că-n tine

                        E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,

                        C-acel demon plânge, râde, neputând s-audă plânsu-şi,

                        Că o vrea, spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi,

                        Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme

                        Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,

                        Pân-a nu ajunge-n culmea dulcei muzici de sfere,

                        Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere.

                        Ea nu ştie c-acel demon vrea să aibă de model

                        Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel

                        Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară

                        Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară

                        Virginele ce stătură sculptorilor de modele,

                        Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele.



                        S-ar pricepe pe el însuşi acel demon, s-ar renaşte,

                        Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte

                        Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu

                        El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu;

                        Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,

                        Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,

                        Şi-n acel moment de taină, când s-ar crede că-i ferice,

                        Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice

                        Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore,

                        De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore

                        Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci,

                        Dezgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.

                        Căci de piatră de-ar fi, încă s-a încălzi de-atât amor,

                        Când, căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,

                        Fericirea înecându-l, el ar sta să-nnebunească,

                        Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească.

                        Ştie care ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă,

                        Că aruncându-se în valuri şi cerând să te-nţeleagă

                        Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi?



                        Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi,

                        S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt

                        De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ.

                        O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei –

                        Ş-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei

                        Ce-o înconjoară, toţi zicând că o iubesc – cât de naivă –

                        Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.

                        Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan

                        După care ea atrage vreun june curtezan,

                        Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel,

                        Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el,

                        O chiorăşte cu lornionul, butonat cu o garoafă,

                        Operă croitorească şi în spirit şi în stofă;

                        Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc

                        Şi-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc,

                        Şi când dama cochetează cu privirile-i galante,

                        Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante,

                        Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela,

                        Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala,

                        Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte,

                        Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte,

                        Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor

                        Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior,

                        Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos,



                        A visa că adevărul sau alt lucru de prisos

                        E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,

                        Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.

                        Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vreo femeie,

                        Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee

                        Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi

                        Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.

                        Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,

                        Care-n tine se petrece,

                        Ia întreab-o, bunăoară,

                        Ş-o să-ti spună de panglice, de volane şi de mode,

                        Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode,

                        Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila –

                        De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!