Scrisoarea V de Mihai Eminescu
Scrisoarea V
de Mihai Eminescu
Biblia ne povesteşte de
Samson, cum că muierea,
Când dormea, tăindu-i părul, i-a
luat toată puterea
De l-au prins apoi
duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet
stă în piepţii unei rochii,
Tinere, ce plin de
visuri urmăreşti vreo femeie,
Pe când luna, scut de
aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde
cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are
minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria
unui mândru vis de vară,
Care-n tine se petrece,
Ia întreab-o bunăoară –
O să-ţi spună de
panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate
ritmul sfânt al unei ode,
Când cochetă de-al tău
umăr ţi se reazemă copila,
Dac-ai inimă şi minte,
te gândeşte la Dalila.
E frumoasă, se-nţelege,
Ca copiii are haz,
Şi când râde face încă
şi gropiţe în obraz
Şi gropiţe face-n
unghiul ucigaşei sale guri
Şi la degetele mânii şi
la orice-ncheieturi.
Nu e mică, nu e mare,
nu-i subţire, ci-mplinită,
Încât ai ce strânge-n
braţe – numai bună de iubită.
Tot ce-ar zice i se
cade, tot ce face-i şede bine
Şi o prinde orice lucru, căci aşa
se şi cuvine.
Dacă vorba-i e plăcută,
şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: „fugi
încolo”, râsul zice: „vino-încoace!”
Îmblă parcă amintindu-şi
vreun cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot
lene şi s-ar cere sărutată.
Şi se naltă din călcâie
să-ţi ajungă până la gură,
Dăruind c-o sărutare
acea tainică căldură,
Ce n-o are decât numai
sufletul unei femei,
Câtă fericire crezi tu
c-ai găsi în braţul ei!
Te-ai însenina
văzându-i rumenirea din obraji –
Ea cu toane, o crăiasă,
iar tu tânăr ca un paj –
Şi adânc privind în
ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi
Cum viaţa preţ să aibă
şi cum moartea s-aibă preţ.
Şi, înveninat de-o
dulce şi fermecătoare jale,
Ai vedea în ea crăiasa
lumii gândurilor tale,
Aşa că, închipuindu-ţi
lăcrămoasele ei gene,
Ţi-ar părea mai mândră
decât Venus Anadyomene,
Şi, în chaosul uitării,
oricum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai
dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge.
Ce iluzii! Nu-nţelegi
tu, din a ei căutătură,
Că deprindere, grimasă
este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe
e în lume de prisos,
Şi că sufletul ţi-l
pierde fără de nici un folos?
În zadar boltita liră,
ce din şapte coarde sună,
Tânguirea ta de moarte
în cadenţele-i adună;
În zadar în ochi
avea-vei umbre mândre din poveşti,
Precum iarna se aşează
flori de gheaţă pe fereşti,
Când in inimă e vară,;
în zadar o rogi: „Consacră-mi
Creştetul cu-ale lui
gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!”
Ea nici poate
să-nţeleagă că nu tu o vrei, că-n tine
E un demon ce-nsetează
după dulcile-i lumine,
C-acel demon plânge, râde,
neputând s-audă plânsu-şi,
Că o vrea, spre-a
se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi,
Că se zbate ca un
sculptor fără braţe şi că geme
Ca un maistru
ce-asurzeşte în momentele supreme,
Pân-a nu ajunge-n
culmea dulcei muzici de sfere,
Ce-o aude cum se naşte
din rotire şi cădere.
Ea nu ştie c-acel demon
vrea să aibă de model
Marmura-i cu ochii
negri şi cu glas de porumbel
Şi că nu-i cere drept
jertfă pe-un altar înalt să moară
Precum în vechimea
sfântă se junghiau odinioară
Virginele ce stătură
sculptorilor de modele,
Când tăiau în marmor
chipul unei zâne după ele.
S-ar pricepe pe el
însuşi acel demon, s-ar renaşte,
Mistuit de focul
propriu, el atunci s-ar recunoaşte
Şi, pătruns de-ale lui
patimi şi amoru-i, cu nesaţiu
El ar frânge-n vers
adonic limba lui ca şi Horaţiu;
Ar atrage-n visu-i
mândru a izvoarelor murmururi,
Umbra umedă din codri,
stelele ce ard de-a pururi,
Şi-n acel moment de
taină, când s-ar crede că-i ferice,
Poate-ar învia în
ochiu-i ochiul lumii cei antice
Şi cu patimă adâncă ar
privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei
tineri mântuirea s-o implore
Ar voi în a lui braţe
să o ţină-n veci de veci,
Dezgheţând cu
sărutarea-i raza ochilor ei reci.
Căci de piatră de-ar
fi, încă s-a încălzi de-atât amor,
Când, căzându-i în genunche, i-ar vorbi
tânguitor,
Fericirea înecându-l,
el ar sta să-nnebunească,
Ca-n furtuna lui de
patimi şi mai mult să o iubească.
Ştie care ea că poate
ca să-ţi dea o lume-ntreagă,
Că aruncându-se în
valuri şi cerând să te-nţeleagă
Ar împlea-a ta adâncime
cu luceferi luminoşi?
Cu zâmbiri de curtezană
şi cu ochi bisericoşi,
S-ar preface că
pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra
frumuseţii cei eterne pe pământ.
O femeie între flori
zi-i şi o floare-ntre femei –
Ş-o să-i placă. Dar o
pune să aleagă între trei
Ce-o înconjoară, toţi
zicând că o iubesc – cât de naivă –
Vei vedea că de odată
ea devine pozitivă.
Tu cu inima şi mintea
poate eşti un paravan
După care ea atrage
vreun june curtezan,
Care intră ca actorii
cu păsciorul mărunţel,
Lăsând val de mirodenii
şi de vorbe după el,
O chiorăşte cu
lornionul, butonat cu o garoafă,
Operă croitorească şi
în spirit şi în stofă;
Poate că-i convin
tuspatru craii cărţilor de joc
Şi-n cămara inimioarei
i-aranjează la un loc,
Şi când dama cochetează
cu privirile-i galante,
Împărţind ale ei vorbe
între-un crai bătrân şi-un fante,
Nu-i minune ca
simţirea-i să se poată înşela,
Să confunde-un crai de
pică cu un crai de mahala,
Căci cu dorul tău
demonic va vorbi călugăreşte,
Pe când craiul cel de
pică de s-arată, pieptu-i creşte,
Ochiul îngheţat i-l
umplu gânduri negre de amor
Şi deodată e vioaie,
stă picior peste picior,
Ş-acel sec în
judecata-i e cu duh şi e frumos,
A visa că adevărul sau
alt lucru de prisos
E în stare ca să
schimbe în natur-un fir de păr,
Este piedica eternă
ce-o punem la adevăr.
Aşadar, când plin de
visuri, urmăreşti vreo femeie,
Pe când luna, scut de
aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde
cu fantasticele-i dungi
Nu uita că doamna are
minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria
unui mândru vis de vară,
Care-n tine se petrece,
Ia întreab-o, bunăoară,
Ş-o să-ti spună de
panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate-n
ritmul sfânt al unei ode,
Când vezi piatra ce nu simte nici
durerea şi nici mila –
De ai inimă şi minte –
feri în lături, e Dalila!