Scrisoarea IV de Mihai Eminescu

Scrisoarea IV

de Mihai Eminescu

                        Stă castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri,

                        Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;

                        Se înaltă în tăcere dintre rariştea de brazi,

                        Dând atâta întunerec rotitorului talaz.

                        Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numai

                        Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma.

                        Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,

                        Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte,

                        Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,

                        Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

                        Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,

                        Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,

                        Cu aripile întinse se mai scutură şi-o taie,

                        Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie.

                        Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier,

                        Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier,

                        E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul,

                        Singur numai cavalerul suspinând privea balconul

                        Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur prin ostreţe

                        Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe.

                        Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi seara;

                        Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara;

                        „O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătase,

                        Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,

                        Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze,

                        Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează.

                        Vino! Joacă-te cu mine, cu norocul meu, mi-aruncă

                        De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă,

                        Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă,

                        Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă.

                        Ori în umbra parfumată a budoarului să vin,

                        Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in;

                        Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână,

                        Vioriul glob al lămpii, mlădioasa mea stăpână!”

                        Şi uscat foşni mătasea pe podele, între glastre,

                        Între rozele de Şiras şi lianele albastre;

                        Dintre flori copila râde şi se-nclină peste gratii –

                        Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei –

                        Din balcon i-aruncă o roză şi cu mâinile la gură,

                        Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură;

                        Apoi iar dispare-înăuntru, auzi pasuri ce coboară,

                        Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară.

                        Braţ de braţ păşesc alături, le stă bine laolaltă,

                        Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă.

                        Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg

                        Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg

                        Şi încet înaintează în lovire de lopeţi,

                        Legănând atâta farmec şi atâtea frumuseţi,

                        Luna, luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie

                        Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie,

                        Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne

                        Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;

                        Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,

                        Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte,

                        Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape

                        Dimpreună cu al lunii disc, stăpânitor de ape.

                        lară tei cu umbra lată şi cu flori până-n pământ

                        Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt;

                        Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă,

                        Ea se prinde de grumazu-i cu mânuţele-amândouă

                        Şi pe spate-şi lasă capul: – Mă uimeşti dacă nu mântui,

                        Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!

                        Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,

                        Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.

                        Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,

                        De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;

                        Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,

                        Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui,

                        Dă-mi-i mie ochii negri, nu privi cu el în laturi,

                        Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi –

                        Aş orbi privind într-înşii, O, ascultă numa-ncoace,

                        Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!

                        Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre

                        Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre

                        Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini,

                        Tot pământul, lacul, cerul, toate, toate ni-s prietini,

                        Ai putea. să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,

                        După propria lor voie să ne ducă unde repezi,

                        Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,

                        Pretutindeni fericire, de-i viaţă, de e moarte.

                        Fantezie, fantezie, când suntem numai noi singuri,

                        Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri!

                        Unde ai văzut vreodată aste ţări necunoscute?

                        Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?

                        Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,

                        Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o dezmierzi,

                        După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept,

                        S-o întreb! numai cu ochii: „Mă iubeşti tu? Spune drept!”

                        Aş! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă,

                        E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătuşa,

                        Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit,

                        Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?

                        Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni,

                        Tu cu mâinile-ncleştate, mai cu degetele depeni,

                        Mai suceşti vreo ţigară, numeri fire de mustăţi

                        Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ.

                        Sunt sătul de-aşa viaţă, nu sorbind a ei pahare,

                        Dar mizeria aceasta, proza asta e amară.

                        Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van

                        Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an?

                        Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră – el trăieşte,

                        El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte,

                        Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,

                        Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.

                        Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!

                        Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?

                        Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură?

                        Că e leagăn unor vieţi ce seminţe sunt de ură?

                        Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,

                        Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stins?

                        O, teatru de păpuşă, zvon de vorbe omeneşti,

                        Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti

                        Fără ca să le priceapă, După ele un actor

                        Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori

                        Ce-a spus veacuri dupăolaltă, ce va spune veacuri încă,

                        Până ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă.

                        Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,

                        Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?

                        Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,

                        Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse

                        Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,

                        Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?

                        S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,

                        Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?

                        Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri,

                        Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri?

                        Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil

                        Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?

                        Încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi?

                        De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o dezmierzi

                        Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio,

                        Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicol, întelege-o,

                        Da, visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,

                        Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,

                        Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg,

                        Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg,

                        N-o mai caut, Ce să caut? E acelaşi cântec vechi,

                        Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi;

                        Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare

                        Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare.

                        P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată

                        Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată.

                        Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,

                        Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună,

                        Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,

                        Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit,

                        Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?

                        Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!