Scrisoarea III de Mihai Eminescu
Scrisoarea III
de Mihai Eminescu
Un sultan dintre aceia
ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor
păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea
ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară,
înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri
luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul
preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de
pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de
umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de
atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în
tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade
fină ca o bură,
Scânteind plutea prin
aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra
fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă
curcubeele de noapte…
Ea, şezând cu el alături, mâna fină
i-o întinde,
Părul ei cel negru-n
valuri de mătasă se desprinde:
– Las’ să leg a mea
viaţă de a ta… În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea
dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieţii
este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână,
tu stăpân vieţii mele.
Şi cum o privea
sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte
un copac cum că răsare,
Care creşte într-o
clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste
lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă
orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul
într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a
lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul,
Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi
Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic
peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa,
Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre
legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie
legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi
cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i…
ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi
popor lângă popor –
Ca prin neguri alburie
se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub
o umbră de copac.
Vulturii porniţi la
ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă
se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri,
rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah!
Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca
marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie
s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite
se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă
se înclină la pământ.
Se cutremură sultanul…
se deşteaptă… şi pe cer
Vede luna cum pluteşte
peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la
casa şeihului Edebali;
După gratii de
fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte,
mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e
frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul
că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă
se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i
lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi
margini numai cerul le cunoaşte.
Visul său se-nfiripează
şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot
mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde
se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i
zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară
drum de glorie-i deschid…
Pân-în Dunăre ajunge
furtunosul Baiazid…
La un semn, un ţărm de
altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare
trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de
suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul
la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în
roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată
sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de
pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la
dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
– Ce vrei tu?
– Noi? Bună pace! Şi de
n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea
să vază pe măritul împărat.
La un semn deschisă-i
calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de
simplu, după vorbă, după port.
– Tu eşti Mircea?
– Da-mpărate!
– Am venit să mi
te-nchini,
De nu, schimb a ta
coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai,
împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi
zic: Bine-ai venit!
Despre partea
închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu
oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci
întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi
nouă de mila Măriei tale…
De-o fi una, de-o fi
alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce
toate, de e pace, de-i război.
– Cum? Când lumea mi-e
deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să
se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi,
bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea
vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra
crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu
uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale
lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei
coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au
contra fulgerului care
În turbarea-i
furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu
ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse
toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii
biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri
răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din
pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul
cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare
ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată
marea de-ale lor corăbii!…
La Nicopole văzut-ai
câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi
ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor
mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne’mpăcată
mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste
dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la
Roma să dau calului ovăs…
Şi de crunta-mi vijelie
tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă,
să mă-mpiedec de-un moşneag?
– De-un moşneag, da,
împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este
domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori
vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece
spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi
veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se
pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după
vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima
lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea
nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara
noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă
laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură
toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că
înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale
de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în
luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i
smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă
căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi
nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce
mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie,
iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de
toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară
iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează
de-a ta faimă, Baiazid!
Şi abia plecă bătrânul… Ce mai
freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de
zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea
verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri
lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul
şi roiesc după un semn
Şi în caii lor
sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă
faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în
soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi
ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l,
vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi
ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de
tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar
striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde
tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde
o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de
pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite
şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau
pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în
valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n
spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se
pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuşi mână-n
luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine,
calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării
ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne
trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a
duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare
tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte,
ca o mare turburată –
Peste-un ceas
păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită
înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor
se-ntinde falnic armia română.
Pe când oastea se
aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte
ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă;
fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri
în întregul asfinţit,
Pân’ ce izvorăsc din
veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre
codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a
nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul
dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o
amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei
sale, de la Argeş mai departe:
„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din
carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin
cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la
noi:
Oastea mea cu
flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui
Cristos,
Te sărut, Doamnă,
frumos.”
De-aşa vremi
se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l
umplură saltimbancii şi irozii…
În izvoadele bătrâne pe
eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare
ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini
patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu
ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n
trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă
de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi
nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur
în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră
sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară,
dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu
spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân’ la
mare şi la Dunărea albastră.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o
să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai
noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem
lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe
stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se
luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a
canaliei de uliţi,
Panglicari în ale
ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de
renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute,
nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată
ca cristalul?
Nici visezi că
înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste
vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea
fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată
şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi
lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune
veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute,
iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii
de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora,
oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura
bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara
noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să
şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci
lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun
biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii,
ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul
în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca
în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic
schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării
se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa
groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea
sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea
e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată,
astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână
şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine
e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu
pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi
lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea
şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii,
găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura
strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii
Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să
vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume
şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să
ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru
spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să
rostească pân’ şi numele tău… ţară!
La Paris, în lupanare
de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute
şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea,
tinereţele la stos…
Ce a scos din voi
Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi,
drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi,
drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de
vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în
minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea
toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de
origine romană!
Şi acum priviţi cu
spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de
minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi
aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează
şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza
lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de
vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama
sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul
nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de
limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată
ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără
muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie;
Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar
strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire
v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş
doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două
cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi
large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie
şi la casa de nebuni!