Scrisoarea II de Mihai Eminescu

Scrisoarea II

de Mihai Eminescu

                        De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?

                        De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?

                        De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,

                        Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?

                        Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,

                        Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,

                        Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă

                        A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?

                        Acea tainică simţire, care doarme-n a mea harfă,

                        În cuplete de teatru s-o desfac ca pe o marfă,

                        Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă,

                        Să le scriu, cum cere lumea, vro istorie pe apă?

                        Însa tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume

                        Prin frumoasă stihuire să pătrundă al meu nume,

                        Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară,

                        Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,

                        Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. –

                        Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai înainte;

                        Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,

                        Care-ncearcă prin poeme sa devie cumularzi,

                        Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,

                        Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;

                        Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,

                        Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,

                        Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră

                        C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. –

                        De ce voi pentru nume, pentru glorie să scriu?

                        Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?

                        Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,

                        Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

                        Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

                        Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic.

                        Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ

                        Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi.

                        Ce? să-ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos

                        La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?

                        Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoala,

                        Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială;

                        La aceste academii de ştiinţe a zânei Vineri

                        Tot mai des se perindă şi din tineri în mai tineri,

                        Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,

                        Până când din şcoala toată o ruină a rămas.

                        Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în academii,

                        Ascultând pe vechii dascăli cârpăcind la haina vremii,

                        Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune

                        Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune?

                        Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum – harum

                        Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;

                        Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet,

                        Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipt.

                        Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,

                        Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos

                        Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă

                        Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă.

                        Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă,

                        De simţeam, ca Galilei, că comedia se mişcă. –

                        Ameţiţi de limbi moarte, de planeţi, de colbul şcolii,

                        Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii

                        Şi privind păienjenişul din tavan, de pe pilaştri,

                        Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri

                        Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă

                        Către o trandafirie şi sălbatică Clotildă.

                        Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestec

                        Ba un soare, ba un rege, ba un animal domestic.

                        Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti,

                        Vedeam valuri verzi de grâne, undoierea unei linişti,

                        Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;

                        Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.

                        Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă,

                        Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.

                        Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este

                        Cea ce poate să convină unei inimi oneste;

                        Iar în lumea cea comună a visa e un pericol,

                        Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicol.

                        Şi de-aceea de-azi înainte poţi să nu mă mai întrebi

                        De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi,

                        De ce dorm îngrămădite între galbenele file

                        Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile,

                        De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

                        Oamenii din ziua de-astăzi să mă înceap-a lăuda.

                        Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,

                        Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.