Scrisoarea I de Mihai Eminescu
Scrisoarea I
de Mihai Eminescu
Când cu gene ostenite
sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul
urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o
parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate
voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea
amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim
ca-n vis pe toate.
Lună tu, stăpân-a
mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând
viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază
sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în
umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de
valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe
mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite,
ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău
farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case
lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de
gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege
ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de
mâine abia cuget-un sărac…
Deşi trepte osebite
le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte
raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de
patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori
neghiobi!
Unul caută-n oglindă
de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi
în vreme adevăr,
De pe galbenele file el
adună mii de coji,
A lor nume trecătoare
le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea
de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea
poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul
dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără
capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept
şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n
guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este,
gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini
e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i
viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a
veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime
sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un
număr.
Pe când luna
străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă
gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când
fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă
de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea
nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine
însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune?
Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută
şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric
ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu
fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute
nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată
stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se
mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face
mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de
mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini
peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă
se desface în făşii,
De atunci răsare lumea,
lună, soare şi stihii…
De atunci şi până
astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de
chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase
izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de
un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare,
noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul
nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi,
oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii
şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume
mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim
uitând cu totul
Cum că lumea
asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i
şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se
joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce
cu raza încetează,
Astfel, într-a
veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza,
care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul
piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei
universul cel himeric…
În prezent cugetătorul
nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l
duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e
mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană
printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi
îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’
Ei, din frânele luminii
şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii
în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de
toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde
trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se
întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii
totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată
reîncep-eterna pace…
Începând la talpa
însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării
pân’ la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă
îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem
care ar fi mai nenorociţi…
Unul e în toţi, tot
astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se
ridică cine poate,
Pe când alţii stând în
umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în
taină ca şi spuma nezărită –
Ce-o să-i pese soartei
oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca şi vântu-n valuri
trece peste traiul omenesc.
Fericească-l
scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din
acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice.
Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un
arbor, de-o idee i se leagă.
„De-oi muri – îşi
zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură
şi l-or duce mai departe,
De a pururi,
pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu
nume, adăpost a mele scrieri!”
O, sărmane! ţii tu
minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe
dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de
imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire,
ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta
viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii
capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu
ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite
aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o
să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din
carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două
şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită
sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o
lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de
ţărână se depune.
Mâna care-au dorit
sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n
patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă
în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu
priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora
va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine…
lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău
umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi…
posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă,
crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur
biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate
că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt
şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult
ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine
în savante adunări
Când de tine se
vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să
te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna
a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt
toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea,
vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete
multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie
de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai
revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea,
toate relele ce sunt
Într-un mod fatal
legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii
unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor
atrage decât tot ce ai gândit.
Între ziduri, printre arbori
ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină
liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea
amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea,
le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume
ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre
după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază
sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în
umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de
valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe
mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă
lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte
raza ta şi geniul morţii!