Resignaţiune de Mihai Eminescu
Resignaţiune
de Mihai Eminescu
Şi eu născui în sânul
Arcadiei şi mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur
să-mi dea bucurie;
Şi eu născui în sânul
Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară
dureri numai mi-a dat.
O dată numai Maiul
vieţii înfloreşte –
La mine-a desflorit;
Şi zeul lin al păcei –
o, lume, mă jeleşte! –
Făclia mi-o apleacă,
lumina-i asfinţeşte
Şi iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ţi,
vecie-nfricoşată –
Pe podul tău pustiu:
Primeşte-mputerirea-mi
fortunei adresată,
Ţi-o napoiez neatinsă
şi nedisigilată –
De fericire-n lume
nimica eu nu ştiu.
Şi Tronului în preajmă
ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse
senina zicătoare
Că cumpăna dreptăţii o
porţi răsplătitoare,
De secole întronat.
Aci – se zice –
aşteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiţi.
A inimii adâncuri vei da la-nfăţişare,
Enigmei Providenţei vei
da o dezlegare,
Vei ţine socoteală de
cei nenorociţi.
Aci expatriatul o
patrie găseşte,
A suferinţei cale spinoasă s-a finit.
Divina fiică,
care-Adevărul se numeşte,
Care puţini o-adoară,
mulţimea-o-ocoleşte,
A vieţii mele repezi
frâu iute a oprit.
– îţi răsplătesc, îmi
zise, în viaţa viitoare
O, dă-mi juneţea ta!
Nu-ţi dau nimic acuma
făr d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe
viaţa viitoare
Şi îi jertfii plăcerea din
tinereţea mea.
– Dă-mi mie-acea femeie
scumpă inimii tale –
Dă-mi mie Laura ta!
De gropi
dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare,
Şi sângerând, rumpând-o din
inima-arzătoare,
Plângeam în hohot, însă
am dat-o şi pe ea.
– Această-obligaţiune
la morţi e îndreptată
– Râzând lumea zicea –
Căci, nu vezi,
mincinoasa de terani cumpărată
Umbre ţi-a dat în loc
de ferice-adevărată,
La terminu-ăstui cambiu
tu n-ai mai exista.
Isteţ glumea o oaste de
şerpi derâzătoare:
– Naintea unui caos de
ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt
oare zeităţile tale?
Slabului plan al lumii
scorniri mântuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi
a-mprumutat.
Ce e viitorimea de
gropi învăluită?
Vecia ce-i cu care
deşert ni te făleşti?
Măreaţă pentru că e cu
coji acoperită,
A spaimelor-ne proprii
umbră-nurieşită,
Pe-oglinda cea pustie a
conştiinţei omeneşti.
Icoană mincinoasă de
fiinţe vieţuitoare
– Mumia timpului –
De balsamul speranţei
ţinute în răcoarea
A gropii locuinţă; nu
acesteia oare
Îi zici tu nemurire-n
febra delirului?
Şi pe speranţe, pe care
le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De şase mii ani moartea
nu-şi ţine ea tăcerea?
Văzut-a de atuncea vrun
mort reînvierea
Să-ţi spună că dincolo
vei fi recompensat?
Văzui că zboară timpul
spre ţărmurile tale;
Natura înflorind.
Că rămânea în urmă-i
cadavru demn de jale,
Că nici un mort nu iese
din umbra gropii sale
Şi totuşi credeam tare
divinul jurământ.
Orice plăcere-n lume
ţi-am junghiat-o ţie –
Acum m-arunc la tronu-ţi
acel judecător,
Căci surd despreţuit-am
a lumii flecărie,
Numa-n a tale bunuri
credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi,
divin răsplătitor!
– Eu îmi iubesc copiii
cu gală iubire!
Din sfere nevăzute
zise-un geniu divin.
Sunt două flori – el
zise – ascultă, Omenire,
Sunt două flori expuse
l-a omului găsire:
Speranţa-i una, pe alta
Plăcerea o numim.
Şi cine-aţi frânt în
lume numai una din ele,
Cealaltă n-o aveţi.
Cine nu poate crede, să
guste. E-o părere
Eternă ca şi lumea.
Renunţe cel ce speră.
A lumii istorie a lumii
e judeţ.
Tu ai sperat – răsplata
ţi-a fost dar acordată –
Speranţa-i bunul care
norocu-ţi destina.
Putuşi să-ntrebi pe-ai
voştri filozofi vreodată:
Ce se refuză unei
minte-ntraripată
Nici însuşi vecinicia nu
mai poate reda.