Filosofia copilei de Mihai Eminescu
Filosofia copilei
de Mihai Eminescu
Glasul plăcerii dulce
iubit
Cheamă gândirea pe a
mea frunte,
Ce zboară tainic ca şi
o luntre
În oceanu-i nemărginit.
Stelele toate angeli îi
par,
Angeli cu aripi
strălucitoare,
A căror inimi
tremurătoare
Candele d-aur nouă
mi-apar.
Falnică-i pare legea
Creării,
Lumi ce de focuri în
lumi înot,
Candele aprinse lui
Zebaot,
Ce ard topirii şi
reînvierii.
Dar mai puternic, mai
nalt, mai dulce
Îi pare legea de a
iubi,
Fără ea nu e de a trăi,
Fără ea omul ca stins
se duce.
De-aceea nu voi ca eu
să fiu
Pală idee-a
Dumnezeirii,
Şotă copilă a
nesimţirii,
Foc mort ce pare a arde
viu.
Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume
O frunte albă să o
dezmierd
Şi-n ea gândirea mea să
o pierd,
Cum pierde-un ecou
pribeagul nume.
Să-ncunun capul unui
iubit
Cu vise d-aur în rai
ţesute,
Până ce ginii
necunoscute
Mi-ar rumpe lanţul d-a
fi trăit.