Ondina de Mihai Eminescu
Ondina
de Mihai Eminescu
L-al orelor zilei şirag
râzător
Se-nşir cele negre şi
mute
Ce poartă în suflet
mistere de-amor
Pălite, sublime, tăcute
Şi noaptea din nori
Pe-aripi de fiori
Atinge uşoară, cu
gândul,
Pământul.
Pe-un cal care soarbe
prin nările-i foc,
Din ceaţă pustie şi
rece,
Un june pe vânturi, cu
capul în joc,
Cu clipa gândirii
se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat
Mânat ca de-a spaimelor
zână
Bătrână.
Pe aripi de munte şi
stânci de asfalt
Castelul se nalţă, se-ncruntă
Şi creştetu-i negru şi
creştetu-i nalt
De nouri şi ani
se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Şi-n ton auriu
Răsună din umbra cea
mare
Cântare.
În mii de lumini
ferestrele ard,
Prin care se văd
trecătoare,
Prin tactul cântării
sublime de bard,
Cum danţă la umbre
uşoare,
Cum danţă uşor
Dulci vise de-amor,
Palatul părea în magie
Aurie.
Ca cerbul ce s-alţă în
creştet de stânci,
Urmat de
săgeat-arzătoare,
E calul ce sare
prăpastii adânci
În zboru-i puternic şi
mare,
Cu nara arzând,
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten
l-împunge
Şi-ajunge.
Iar junele sare uşor de
pe el
Sub mantă-i purtând
mandolină,
Cu inima plină
de-amoru-i fidel,
Cu mintea de visuri
plină,
De grile de fier
Al meu cavaler
S-avântă cătând pe
fereastă
Şi-adastă:
Ca gânduri palide din
ore dalbe
Zboară danţândele
fiinţe albe,
Par aromatele suflete
line
Duse de zefirii de prin
grădine,
În coruri nimfele cântă
la hore
Şi gem în lirele
blânde, sonore,
Ascunse gânduri de dor
de ducă
Triste şi palide ca o
nălucă,
Apoi în cetere
ele-ncordară
Şi plin şi limpede
încet cântară
Glas a trecutului ce
însenină
Mintea cea turbure de gânduri
plină.
Pe râul dorului, mânat
de vânture,
Veni odat’
Pe-un vas cu vâslele
muiate-n cânture,
Lin-împărat.
Venit-a regele să calce
văile
Cătând o sor’,
Eroi se-ninimă şi plâng
femeile
De-a lui amor.
El fură munţilor ecouri
tinere,
Cântul la dor,
Răpeşte buzelor naivei
Vinere
Vorba d-amor.
Pe munţi în negură, pe
stânci de cremene,
El a cătat
O albă vergină, să-i
fie gemene
Şi te-a aflat.
Tu eşti cântărilor
sororă gemene,
Sufletul lor,
Regele inimii trebui
să-ţi semene
Ca vis cu dor.
În tine vede-se că e în
ceriure
Un dumnezeu,
Purtând simetria şi-a ei misterure
în gândul său.
Mână dar coardele
unele-ntr-altele,
Mână-le lin.
Căci ca în sufletu-ţi
n-a găsit altele
Regele Lin.
Cântă cu doliul, ce-l
varsă belele
Când plâng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă
stelele
Că-i tactul lor.
Cum zboară îngerii din
stele-n stele,
Barzii zbor, flutură
printr-a lor bele;
Din lungul horelor
amestecate
Barzii ridic a lor
glasuri bărbate.
Arpele-n cântece par că
se sfarmă
Când gem cu sufletul,
când zic de-alarmă.
Muzica sferelor: Serafi
adoară
Inima lumilor ce-o înconjoară,
Dictând în cântece de
fericire
Stelelor tactul lor să
le inspire.
Şi cum colorile ce se
îmbină
Naşte a soarelui albă
lumină,
Astfel prin vocile
răsunătoare
Curge-astă mistică,
dulce cântare:
Ondină,
Cu ochi de dulce
lumină,
Cu bucle ce-nvăluie-n
aur
Tezaur!
Idee,
Pierdută-ntr-o palidă
fee
Din planul Genezei,
ce-aleargă
Ne-ntreagă!
Să-nvii vii
Şi stânca de care râd
timpii
Şi tot ce mai e-n
nesimţire
în fire?
Vin’ dară,
Căci ochiu-ţi e viaţă
şi pară,
Şi sufletu-ţi, blândă
magie
Ce-nvie.
Să cânte
Ce secole tăcu înainte,
Şi-a munţilor
creştete-nalte
Să salte.
Şi din amestecul de
vise dalbe,
Dintre danţândele
fiinţe albe,
Iese cum cântecul
dintre suspine
Regina albelor nopţii
regine.
Păru-i ca aurul
faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se
furişează.
Pe-o liră gingaşă şi
argintie
Mânuţa-i coardele
le-ncurcă vie
Şi cum din zilele
poetici, june,
A idealului iese
minune,
Astfel prin notele
lirei de-amor
Glasul ei tremură,
dulce uşor:
Liră spartă-n stânca
lume,
Suflet stins, muiat în
nor,
Plâns amar luat de
glume,
Adevărul vrăjitor,
E fiinţa-mi tremurândă
Care trece-n infinit,
Ca un fulger fără
ţintă,
Ca un cap fără zenit.
Şi din chinuri ce
mă-neacă,
Eu sorb mirul cel
curat,
Cum o lebădă se pleacă
Bând din lacul
îngheţat.
Şi cu moartea cea adâncă
Am schimbat al vieţii
gând,
Am fost vultur pe o
stâncă,
Sunt o cruce pe-un
mormânt.
Care-i scopul vieţii mele,
Întreb
sufletu-mpietrit?
Ochiu-i stins, buzele
mele
De dureri a-nvineţit.
Crucea-mi pare
gânditoare,
Parcă arde-a vieţii-mi
tort
Şi prin neguri
mormântare
Privesc faţa mea de
mort.
Dar atunci când albe zâne
S-or privi-n sufletul
meu,
A! Gândiţi, gândiţi la
mine
Că am fost în lume eu.
Un murmur feeric
dezmiardă duios
A salii tăcere senină,
Prin bolta ferestrei,
arcată pompos,
S-aude vibrând
mandolină,
Ş-un eco uşor,
Setos de amor,
Se-neacă-ntr-a mandolei
strune
Nebune.
Şi toată viaţa lui, tot
ce-a cules
Din unde, din munte,
din vale,
Tot sufletu-i june, tot
scumpu-i eres
Îl pierde în coardele
sale.
Vărsându-l cu dor,
Plângând râzător,
El cântă cu buze de
miere
Durere:
„De ce nu-s o floare
uscată de vânt
Şi pală ca fruntea pe
moarte,
Ce mila o pierde prin
cruci de mormânt
Cu miros strivit, fără
soarte,
C-atunci m-ai lua,
La mine-ai căta
Gândindă, cum e
trecătoare
O floare.
Dar eu nu-s, copilă,
decât un amor
Ce arde-n o inimă jună,
Un glas de pe buze
aprinse de dor,
O minte pustie, nebună
Şi dulce descânt
Pe coarde de-argint,
Când palida mea nebunie
învie.
Dar am o câmpie ce
undoie-n flori,
Câmpia speranţelor
mele.
Acolo te-aşteaptă râzândele zori,
Pletindu-ţi coroană de
stele.
S-aduci prin amor
De viaţă fior,
În câmpul speranţelor
vină,
Ondină!”