De ce să mori tu? de Mihai Eminescu
De ce să mori tu?
de Mihai Eminescu
Tu nu eşti frumoasă,
Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu
dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină,
Tu îmi pari a fi un
înger ce se plânge pe-o ruină.
Ori o lună gânditoare
pe un nour vagabond.
Astfel treci şi tu prin
lume… ca un basmu de proroc!
Eşti săracă dar bogată,
eşti mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să
mori tu? Ce poţi oare fi de vină
Dacă faţa ţi-e urâtă,
pe când anii-ţi sunt de foc.
Când ai şti tu cât
simţirea-ţi şi privirea-nduioşată
Cât te face de plăcută
şi de demnă de iubit,
Tu ai râde printre
lacrimi şi-ai ascunde negreşit
În cosiţa ta de aur faţa-ţi
dulce şi şireată.
Altele sunt mai
frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece
nu au inimă defel.
Pe când tu!… eşti numai
suflet. Eşti ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubeşte
ar veghea-n eternitate.
Şterge-ţi ochii, blondă
Marta… ochii-ţi negri… două stele
Mari, profunzi ca
vecinicia şi ca sufletu-ţi senin.
O, nu ştii cât e de
dulce, de duios şi de divin
De-a te pierde-n
ochii-aceştia străluciţi în lacrimi grele.
O, surâzi, surâzi
odată! Să te pot vedea… o sântă,
O martiră ce surâde
printr-a lumii dor şi chin,
Pe când ochiul ei cel
dulce şi de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă
către bolta înstelată.
Ai surâs?!… O! eşti
frumoasă… înger eşti din paradis
Şi mă tem privind la
tine… căci ţi-o jur: nu m-aş mira
Dac-ai prinde aripi
albe şi la ceruri ai zbura,
Privind lumea cea
profană cum se pierde în abis.