O, de-ai şti cum şoapta ta divină de Mihai Eminescu

O, de-ai şti cum şoapta ta divină

de Mihai Eminescu

                        O, de-ai şti cum şoapta ta divină

                        Deschide-al visurilor labirint,

                        Că ce văd eu în privirea-ţi senină

                        N-a văzut nimeni, nimeni pe pământ.

                        E-atâta scris ş-atât nu-i scris în sine,

                        Încât ar trebui un trai de sfânt

                        Ca să-nţeleagă şoapta ta surprinsă,

                        Privirea ta cea dulce şi aprinsă.

                        Şi de-ar pricepe-o… ştii tu ce ar zice

                        Acel fără de seamăn muritori?

                        Ţi-ar împleti cununi de aurite spice?

                        Ghirlănzi de stele mestecate-n flori?

                        Ar tremura de vorba ce i-ai zice,

                        S-ar bucura de-amor şi iar de-amor?…

                        Ce-ar zice e… o ştiu – şi eu ţi-o zic:

                        Privind în ochii-ţi n-ar zice nimic.

                        Căci ce-i de zis, văzându-te pe tine,

                        Ce e de zis la frumuseţea ta!

                        Să-şi smulgă părul când gândeşte-n sine

                        Că nu-i pe lume faţă ca a ta,

                        Priviri c-a tale-albastre şi senine,

                        Sân ca al tău de alb – o caldă nea –

                        Umeri c-ai tăi de vergină zăpadă,

                        De aur bucle-aşa frumos să şadă.

                        O, lasă-mă să mângâi a ta frunte,

                        Să plec pe sânu-ţi capu-mi obosit.