O, te-nsenină, întuneric rece… de Mihai Eminescu
O, te-nsenină,
întuneric rece…
de Mihai Eminescu
O, te-nsenină,
întuneric rece
Al vremii. înfloreşte-n
neagra-ţi
Speluncă umedă ca
ebenul cel topit,
Fă ca să strălucească
pe-acea cale
Ce duce-n vecinicie
toate-acele
Fiinţe nevăzute, cari
sunt,
Deşi trec nesimţite, ca
şi vremea
Ce vremuieşte-adânc în
tot ce e.
Să văd trecând în haină
cuvenite
Acele gânduri,
ce-atunci când apar
Nemuritoare par, pentru
c-apoi
Nici să nu ştii cum de
au dispărut.
Din mintea secolelor
lungi, greoi –
Ca şi când n-ar fi
fost. Câte fiinţe
Ar trebui să treacă
pe-a ta cale:
Unele mândre, ţanţoşe,
regale,
Cu-ncoronată frunte –
îmbrăcate
În purpură; altele
dulci, cu ochii
Moi, mari, albaştri…
albe ca şi crinul,
Mişcând a lor corp
voluptos, ce-nvită
Mai aruncând priviri de muritoare,
Mai căutând iubire, ca
sirene;
Unele-nchipuite, alte
tâmpe,
Unele aspre, altele
duioase,
Toate cerând brevet la
nemurire
Şi toate strecurându-se
cu toate astea
Pe calea care duce la
oraşul
Uitării, îngropat de
vecinicie.
Dar deasupra-astei
mulţimi pestriţe
De gânduri trecătoare, vezi
departe
Munţii de vecinici
gânduri ridicând
A lor trufaşă frunte
către cer:
Cu nepăsare ei privesc
la toate
Efemeridele ce trec în
vale
Cântând, vuind,
certându-se şi toate
Aspirând la un lucru
care-n veci
Nu poate fi a lor –
eternitatea