Demonism de Mihai Eminescu
Demonism
de Mihai Eminescu
O raclă mare-i lumea.
Stelele-s cuie
Bătute-n ea şi
soarele-i fereastra
La temniţa vieţii. Prin
el trece
Lumina frântă numai dintr-o lume
Unde-n loc de aer e un
aur,
Topit şi transparent,
mirositor
Şi cald. Câmpii
albastre se întind,
A cerurilor câmpuri
potolind
Vânăta lor dulceaţă sub
suflarea
Acelui aer aurit.
Acolo stă la masa
lungă, albă,
Bătrânul zeu cu barba
de ninsoare
Şi din păhare nalte bea
auroră
Cu spume de nori albi.
Şi îngeri dulci
În haine de argint,
frunţi ca ninsoarea,
Cu ochi albaştri cari
lin lucesc
Şi-ntunecat în lumea
cea solară,
Cu sânuri dulci, ca
marmura de netezi,
Îi mângâi barba lungă,
– şi reazim capul
De umerii bătrâni
cuprinşi de plete.
Şi colţuroasa-i roşie
coroană,
De fulger împietrit,
luceşte-n aer
Sălbatec. Iar un înger…
cel mai blând,
Îngenuncheat l-a lui
picioare cântă
Pe arfa sa şi aerul
roşeşte
De voluptatea
cântecului său…
Nu credeţi cum că
luna-i lună. Este
Fereastra cărei ziua-i
zicem soare.
Când îngeri cântă de
asupra raclei
În lumea cerurilor –
ele-albesc.
Şi nu mai pătrund raze
aurite
Prin vechi oblon – ci
raze de argint
Şi pe pământ ajung
ţăndări duioase
Din cântecul frumos –
dar numai ţăndări…
Ici în sicriu, sub cel
capac albastru
Şi ţintuit şi ferecat
cu stele,
Noi viermuim în mase în
cadavrul
Cel negru de vechime şi
uscat
Al vechiului pământ
care ne naşte –
Certându-ne-ntre noi,
fiinţi ciudate,
Greţoase în
deşertăciunea lor.
Este un ce măreţ în
firea noastră,
Dar acel ceva nu din
noi răsare,
O moştenim de la Titanul mort,
De la pământ, în care
ne nutrim.
În moartea lui e ceva
sfânt şi mare,
E o gândire-adâncă
şi-ndrăzneaţă
Pentru ce el fu condamnat
la moarte.
Viaţa noastră e o
ironie,
Minciuna-i rădăcina ei.
Dorinţa
De-a fi şi de-a avea
singur tot ce este
Principiul e de
înflorire a ei.
În van pământul mort
ne-nspiră câteodată
Din sântul suc al
stinsei sale vieţi
Gândiri de-o nobilă,
naltă răscoală:
Întoarcerea la fire şi dreptate.
Noi nu-l pricepem…
o-ncercăm adese
Dar n-o putem. Făcuţi
suntem
După asemănarea-acelui
mare
Puternic egoist, carele
singur
Îmbrăcat în mărirea-i
solitară
Ridică-n cer
înnourata-i frunte.
În van voim a reintra-n
natură,
În van voim a scutura
din suflet
Dorinţa de mărire şi putere,
Dorinţa de a fi ca el
în lume:
Unici. Şi această
dorinţă,
Temei la state, naţiuni
şi cauza
Războaielor cumplite
care sunt
Paşii istoriei, acest
e… răul.
Să nu ne înşelăm.
Impulsul prim
La orice gând, la
orişice voinţă,
La orice faptă-i răul.
însă
Atuncea când ne naştem,
răsăriţi
Abia din carnea
vechiului Titan,
Noi suntem buni – până
suntem copii.
O binefacere ne dă
pământul,
Nepreţuită-n duioşia
ei,
El ne permite ca să ne
întoarcem
Dup-o viaţă vană,
zgomotoasă,
În sânul lui – în sânul
lui şi-al păcii.
El ne-a şi pus,
bătrân-duiosul tată,
Adânc în suflet o
dorinţă dulce
Şi de-ntrebăm
aceast-enigmă scumpă
Ce însemnează şi dacă voim
A o pricepe, ea
răspunde: pace.
Da! pace căutăm fără
s-o ştim.
Ce n-o luăm de
la-nceput? De ce
O căutăm în luptă? Căci
în lupte
Nu e decât victorie pe
de o parte,
Cădere pe de alta –
nedreptate.
Şi din viaţa noastră,
întemeiată
Pe rău şi pe nedrept şi
pe minciună,
Şi din ştiinţa morţii – a
renturnării
În corpul mort, din
care am ieşit,
Se naşte veşnica
nefericire.
Suntem copii – etern
nefericiţi.
Dar în zădar, căci
suntem după chipul
Şi asemănarea lui. Noi
suntem răi
Fără de a avea puterea
lui. Răi putem fi
Mai ca şi el – dară din neputinţă
Se naşte ironia vieţii
noastre.
În van Titanul mort, ce
ne-a născut
Binele ni-l voieşte; în
zădar
Cearcă-a vorbi cu noi
în cugetări
Strălucitoare, varii,
-mbălsămate,
În flori, în râuri, în
glasul naturii
Ce-i glasul lui,
consilii vrea a da.
În van. Viaţa,
sufletul, raţiunea
– Scânteia care o numim
divină –
Ne face a ne înşela
asupra firii
Şi-a nu o înţelege…
O, demon, demon!
Abia-acum pricep
De ce-ai urcat
adâncurile tale
Contra nălţimilor
cereşti;
El a fost rău şi
fiindcă răul
Puterea are de-a
învinge… învinse.
Tu ai fost drept, de-aceea ai
căzut.
Tu ai voit s-aduci
dreptate-n lume:
El e monarc şi nu vrea
a cunoaşte
Decât voinţa-şi proprie
şi-aceea
E rea. Tu ai crezut, o,
demon,
Că în dreptate e
putere. – Nu,
Dreptatea nu-i nimic
făr-de putere.
Cătat-ai aliaţi între
titanii
Ce brăzdau caosu-n a
lor răscoală,
Ai înzestrat pământul
cu gândiri,
L-ai înarmat cu
argumente mari
Contra lui Ormuz.
Şi el ca tine a devenit
rebel,
Se zvârcoli spre ceruri
spre-a le sparge,
Mişcând aripile-i de
munţi de piatră,
Puterea sa cumplită –
contra Lui.
Dar deturnat el recăzu
în caos –
Cadavru viu, l-înveli
într-o raclă
Albastră.
Titan bătrân, cu aspru
păr de codri,
Plânge în veci pe
creţii feţii sale
Fluvii de lacrimi.
De-aceea-i ca mort;
Uscat… stors de dureri
este adâncu-i –
Şi de dureri a devenit
granit.
A lui gândiri încremeniră reci
În fruntea sa de stânci
şi deveniră:
Rozele dulci rubine;
foile,
Smaralde, iară crinii,
Diamante. Sângele său
Se prefăcu în aur, iară
muşchii
Se prefăcură în argint
şi fier.
Din carnea-i putrezită,
din noroi
S-au născut viermii
negrului cadavru:
Oamenii.
Spre a-l batjocori până
şi-n moarte
Ne-am născut noi, după
ordin divin,
Făcuţi ca să-şi
petreacă Dumnezeul
Bătrân cu comica-ne
neputinţă,
Să râdă-n tunet de
deşertăciunea
Viermilor cruzi, ce se
aseamănă cu el,
Să poată zice-n cruntă
ironie:
Pământ rebel, iată copiii tăi!