Demonism de Mihai Eminescu

Demonism

de Mihai Eminescu

                        O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie

                        Bătute-n ea şi soarele-i fereastra

                        La temniţa vieţii. Prin el trece

                        Lumina frântă numai dintr-o lume

                        Unde-n loc de aer e un aur,

                        Topit şi transparent, mirositor

                        Şi cald. Câmpii albastre se întind,

                        A cerurilor câmpuri potolind

                        Vânăta lor dulceaţă sub suflarea

                        Acelui aer aurit.

                        Acolo stă la masa lungă, albă,

                        Bătrânul zeu cu barba de ninsoare

                        Şi din păhare nalte bea auroră

                        Cu spume de nori albi. Şi îngeri dulci

                        În haine de argint, frunţi ca ninsoarea,

                        Cu ochi albaştri cari lin lucesc

                        Şi-ntunecat în lumea cea solară,

                        Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi,

                        Îi mângâi barba lungă, – şi reazim capul

                        De umerii bătrâni cuprinşi de plete.

                        Şi colţuroasa-i roşie coroană,

                        De fulger împietrit, luceşte-n aer

                        Sălbatec. Iar un înger… cel mai blând,

                        Îngenuncheat l-a lui picioare cântă

                        Pe arfa sa şi aerul roşeşte

                        De voluptatea cântecului său…

                        Nu credeţi cum că luna-i lună. Este

                        Fereastra cărei ziua-i zicem soare.

                        Când îngeri cântă de asupra raclei

                        În lumea cerurilor – ele-albesc.

                        Şi nu mai pătrund raze aurite

                        Prin vechi oblon – ci raze de argint

                        Şi pe pământ ajung ţăndări duioase

                        Din cântecul frumos – dar numai ţăndări…

                        Ici în sicriu, sub cel capac albastru

                        Şi ţintuit şi ferecat cu stele,

                        Noi viermuim în mase în cadavrul

                        Cel negru de vechime şi uscat

                        Al vechiului pământ care ne naşte –

                        Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,

                        Greţoase în deşertăciunea lor.

                        Este un ce măreţ în firea noastră,

                        Dar acel ceva nu din noi răsare,

                        O moştenim de la Titanul mort,

                        De la pământ, în care ne nutrim.

                        În moartea lui e ceva sfânt şi mare,

                        E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă

                        Pentru ce el fu condamnat la moarte.

                        Viaţa noastră e o ironie,

                        Minciuna-i rădăcina ei. Dorinţa

                        De-a fi şi de-a avea singur tot ce este

                        Principiul e de înflorire a ei.

                        În van pământul mort ne-nspiră câteodată

                        Din sântul suc al stinsei sale vieţi

                        Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală:

                        Întoarcerea la fire şi dreptate.

                        Noi nu-l pricepem… o-ncercăm adese

                        Dar n-o putem. Făcuţi suntem

                        După asemănarea-acelui mare

                        Puternic egoist, carele singur

                        Îmbrăcat în mărirea-i solitară

                        Ridică-n cer înnourata-i frunte.

                        În van voim a reintra-n natură,

                        În van voim a scutura din suflet

                        Dorinţa de mărire şi putere,

                        Dorinţa de a fi ca el în lume:

                        Unici. Şi această dorinţă,

                        Temei la state, naţiuni şi cauza

                        Războaielor cumplite care sunt

                        Paşii istoriei, acest e… răul.

                        Să nu ne înşelăm. Impulsul prim

                        La orice gând, la orişice voinţă,

                        La orice faptă-i răul. însă

                        Atuncea când ne naştem, răsăriţi

                        Abia din carnea vechiului Titan,

                        Noi suntem buni – până suntem copii.

                        O binefacere ne dă pământul,

                        Nepreţuită-n duioşia ei,

                        El ne permite ca să ne întoarcem

                        Dup-o viaţă vană, zgomotoasă,

                        În sânul lui – în sânul lui şi-al păcii.

                        El ne-a şi pus, bătrân-duiosul tată,

                        Adânc în suflet o dorinţă dulce

                        Şi de-ntrebăm aceast-enigmă scumpă

                        Ce însemnează şi dacă voim

                        A o pricepe, ea răspunde: pace.

                        Da! pace căutăm fără s-o ştim.

                        Ce n-o luăm de la-nceput? De ce

                        O căutăm în luptă? Căci în lupte

                        Nu e decât victorie pe de o parte,

                        Cădere pe de alta – nedreptate.

                        Şi din viaţa noastră, întemeiată

                        Pe rău şi pe nedrept şi pe minciună,

                        Şi din ştiinţa morţii – a renturnării

                        În corpul mort, din care am ieşit,

                        Se naşte veşnica nefericire.

                        Suntem copii – etern nefericiţi.

                        Dar în zădar, căci suntem după chipul

                        Şi asemănarea lui. Noi suntem răi

                        Fără de a avea puterea lui. Răi putem fi

                        Mai ca şi el – dară din neputinţă

                        Se naşte ironia vieţii noastre.

                        În van Titanul mort, ce ne-a născut

                        Binele ni-l voieşte; în zădar

                        Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări

                        Strălucitoare, varii, -mbălsămate,

                        În flori, în râuri, în glasul naturii

                        Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.

                        În van. Viaţa, sufletul, raţiunea

                        – Scânteia care o numim divină –

                        Ne face a ne înşela asupra firii

                        Şi-a nu o înţelege…

                        O, demon, demon! Abia-acum pricep

                        De ce-ai urcat adâncurile tale

                        Contra nălţimilor cereşti;

                        El a fost rău şi fiindcă răul

                        Puterea are de-a învinge… învinse.

                        Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.

                        Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:

                        El e monarc şi nu vrea a cunoaşte

                        Decât voinţa-şi proprie şi-aceea

                        E rea. Tu ai crezut, o, demon,

                        Că în dreptate e putere. – Nu,

                        Dreptatea nu-i nimic făr-de putere.

                        Cătat-ai aliaţi între titanii

                        Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală,

                        Ai înzestrat pământul cu gândiri,

                        L-ai înarmat cu argumente mari

                        Contra lui Ormuz.

                        Şi el ca tine a devenit rebel,

                        Se zvârcoli spre ceruri spre-a le sparge,

                        Mişcând aripile-i de munţi de piatră,

                        Puterea sa cumplită – contra Lui.

                        Dar deturnat el recăzu în caos –

                        Cadavru viu, l-înveli într-o raclă

                        Albastră.

                        Titan bătrân, cu aspru păr de codri,

                        Plânge în veci pe creţii feţii sale

                        Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;

                        Uscat… stors de dureri este adâncu-i –

                        Şi de dureri a devenit granit.

                        A lui gândiri încremeniră reci

                        În fruntea sa de stânci şi deveniră:

                        Rozele dulci rubine; foile,

                        Smaralde, iară crinii,

                        Diamante. Sângele său

                        Se prefăcu în aur, iară muşchii

                        Se prefăcură în argint şi fier.

                        Din carnea-i putrezită, din noroi

                        S-au născut viermii negrului cadavru:

                        Oamenii.

                        Spre a-l batjocori până şi-n moarte

                        Ne-am născut noi, după ordin divin,

                        Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul

                        Bătrân cu comica-ne neputinţă,

                        Să râdă-n tunet de deşertăciunea

                        Viermilor cruzi, ce se aseamănă cu el,

                        Să poată zice-n cruntă ironie:

                        Pământ rebel, iată copiii tăi!