Când crivăţul cu iarna… de Mihai Eminescu
Când crivăţul cu
iarna…
de Mihai Eminescu
Când crivăţul cu iarna
din nord vine în spate
Şi mătură cu-aripa-i
câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint
luciu pe ţară se aştern,
Vânturi scutur aripi,
zăpadă norii cern…
Îmi place atuncea-n
scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri
că scheaună şi latră,
Jăraticul să-l potol,
să-l sfarm cu lunge cleşti,
Să cuget basme mândre,
poetice poveşti.
Pe jos să şadă fete pe
ţolul aşternut,
Să scarmene cu mâna
lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe
gânduri şi să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveştilor
ce-aud.
Orologiul să sune – un
greier amorţit –
Şi cald să treacă focul
prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur şi
sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc
puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe
măruntă, ţănduroasă.
Atuncea focu-mi spune
povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum
voi să o aud
Ş-amestec celelalte cu
glasu-i pâlpâit.
Şi mândru-acest amestec
gândirea-mi o descoasă,
O-nşiră apoi iarăşi cum
dânsa a voit.
Astfel gândirea-nşiră o
mie de mărgele –
Un şir întins şi luciu
dar fără de sfârşit;
Somnul m-apucă-n braţe
prin gândurile mele
Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas
uimit.
Prin şirul lor ce sună,
orologiul cu jele
L-aud sunând ca greier
bătrân şi răguşit;
În urmă tace chiar şi a
mamei rugăciune –
La gânduri sclipitoare
un capăt ea le pune.
Ajung la ea şi noaptea
umbririle-i şi-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce
culeg blânde visări,
Amorul lin îşi moaie
aripile lui stinse,
Pe ochii ei eu caut
profunde sărutări –
Ea-nchide surâzândă
lungi genele ei plânse
Şi glasul ei e cântec
în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi,
netezi, ea fruntea mea aşează –
Adorm şi ea la capu-mi
surâde şi veghează.