O, mamă… de Mihai Eminescu
O, mamă…
de Mihai Eminescu
O, mamă, dulce mamă,
din negură de vremi
Pe freamătul de frunze
la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre
a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de
toamnă şi de vânt,
Se bat încet din
ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate,
tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito,
la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi
dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă
tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată
umbrind mormântul meu…
Mereu va creşte
umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacă împreună va fi
ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de
ţintirim,
Mormântul să ni-l sape
la margine de râu,
Ne pună-n încăperea
aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape
vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa,
noi vom dormi mereu.