Călin de Mihai Eminescu

Călin

de Mihai Eminescu

                        Gazel

                        Toamna frunzele colindă,

                        Sun-un grier sub o grindă,

                        Vântul jalnic bate-n geamuri

                        Cu o mână tremurândă,

                        Iară tu la gura sobei

                        Stai ca somnul să te prindă.

                        Ce tresari din vis deodată?

                        Tu auzi păşind în tindă –

                        E iubitul care vine

                        De mijloc să te cuprindă

                        Şi în faţa ta frumoasă

                        O să ţie o oglindă,

                        Să te vezi pe tine însăţi

                        Visătoare, surâzândă.

                        I

                        Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,

                        Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic

                        Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot –

                        De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot;

                        Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,

                        Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;

                        Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ,

                        Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi

                        Şi pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit

                        Intră – unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.

                        Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale

                        Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale;

                        Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,

                        Pe-unde nu – părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

                        Iar de sus pân-în podele un painjen prins de vrajă

                        A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă;

                        Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,

                        Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.

                        După pânza de painjen doarme fata de-mpărat;

                        Înecată de lumină e întinsă în crivat.

                        Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri

                        Prin uşoară-nvineţire a subţirilor mătăsuri;

                        Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată

                        Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată.

                        Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,

                        Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie,

                        Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,

                        Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie;

                        Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,

                        Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat;

                        De a vârstei ei căldură fragii sânului se coc,

                        A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc,

                        Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri;

                        Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.

                        Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe

                        Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe:

                        A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă,

                        Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă.

                        El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină,

                        Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,

                        Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic –

                        Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

                        II

                        Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte,

                        Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte –

                        Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură:

                        – Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură.

                        III

                        Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-şi –

                        Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi.

                        Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul,

                        Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.

                        Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă,

                        Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă,

                        Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume

                        Şi fiindu-şi sie dragă cum nu-i este nime-n lume,

                        Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă

                        Cum că ea – frumoasa fată – a ghicit că e frumoasă.

                        Idol tu! răpire minţii! cu ochi mari şi părul des,

                        Pentr-o inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales!

                        Ce şopteşte ea în taină când priveşte cu mirare

                        Al ei chip gingaş şi tânăr, de la cap pân’ la picioare?

                        „Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător

                        Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor…

                        Şi de-aceea când mă caut în peretele de-oglinzi,

                        Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz

                        Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţesut,

                        Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.

                        Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz –

                        Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz?

                        Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,

                        E temeiul că acestea fericit pe el îl fac.

                        Şi mi-s dragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui –

                        Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimărui,

                        Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,

                        Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil!”

                        IV

                        Astfel vine-n toată noatea zburător la al ei pat.

                        Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat;

                        Şi atuncea când spre uşă el se-ntoarce ca să fugă,

                        Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:

                        – O, rămâi, rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc,

                        Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc

                        Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit,

                        Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îngrădit.

                        O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi,

                        Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi!

                        El s-aşează lângă dânsa şi o prinde de mijloc,

                        Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc:

                        – O, şopteşte-mi – zice dânsul – tu cu ochii plini d-eres

                        Dulci cuvinte ne’nţelese, însă pline de-nţeles.

                        Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,

                        Şi-l visez, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi,

                        Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri,

                        Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri

                        Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele

                        Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele;

                        Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,

                        Părul tău bălai şi moale de mi-l legi după grumaz,

                        Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,

                        Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.

                        Tu!!… nu vezi… nu-ţi aflu nume… Limba-n gură mi se leagă

                        Şi nu pot să-ţi spun odată cât – ah! cât îmi eşti de dragă!

                        Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,

                        Căci pe rând şi-astupă gura când cu gura se adapă;

                        Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sărută,

                        Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută,

                        Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfială,

                        Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.

                        V

                        S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr,

                        Şi atâta de subţire, să o tai c-un fir de păr.

                        Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând,

                        Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând.

                        Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimică,

                        Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;

                        Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,

                        Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie,

                        Dar ea zboară… tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos

                        Stai cu buze discleştate de un tremur dureros.

                        Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri.

                        Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.

                        Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,

                        Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;

                        Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol,

                        N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol –

                        Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu

                        Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu;

                        Şi din când în când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed,

                        Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd?

                        Prin ei curge rumenirea, mândră, ca de trandafiri,

                        Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri –

                        Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,

                        Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie…

                        Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar

                        Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?

                        Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa… Dulce noaptea lor se stinge,

                        Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

                        VI

                        O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,

                        Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.

                        Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi,

                        Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi?

                        Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac?

                        Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!

                        Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de părinţi

                        În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ.

                        În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,

                        Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic.

                        VII

                        Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură

                        Înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură;

                        Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate

                        Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

                        De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,

                        Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată,

                        Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă –

                        Singuratece izvoare fac cu valurile larmă.

                        Pe potica dinspre codri cine oare se coboară?

                        Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară.

                        Şapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete,

                        Ş-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!

                        Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ

                        Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi.

                        – Bună vreme, măi băiete! – Mulţumim, voinic străin!

                        – Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tată-meu – Călin;

                        Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?

                        „Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă.”

                        Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,

                        Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.

                        Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,

                        Lumina cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ;

                        Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,

                        Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă;

                        Hârâită, noduroasă, stă în colb râşniţa veche,

                        În cotlon torcea motanul, pieptănându-şi o ureche;

                        Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac

                        Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;

                        Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată

                        Umplu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată;

                        Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii pereţi

                        Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ

                        Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,

                        Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă.

                        O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie

                        Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie.

                        Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă

                        În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă.

                        El s-aşează lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte,

                        O desmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte,

                        Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,

                        Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,

                        Spăriet la el se uită… i se pare că visează,

                        Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează.

                        El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,

                        Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune.

                        Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,

                        Râde doar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune,

                        Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire,

                        Îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire.

                        El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,

                        Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale

                        Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă,

                        Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă.

                        VIII

                        De treci codri de aramă, de departe vezi albind

                        Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

                        Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,

                        Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;

                        Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,

                        Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.

                        Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint

                        Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;

                        Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,

                        Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,

                        Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,

                        În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.

                        Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine

                        Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,

                        Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare

                        A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.

                        Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,

                        Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,

                        Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese

                        Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;

                        Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,

                        Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele.

                        Iată craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată,

                        El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată;

                        Ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf

                        Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf…

                        Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,

                        Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese.

                        Îi foşnea uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii,

                        Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;

                        La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale,

                        Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.

                        Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă.

                        Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă,

                        Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună

                        Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună.

                        Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,

                        Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul.

                        Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?

                        Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine,

                        Până văd păinjenişul între tufe ca un pod,

                        Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.

                        Trec furnici ducând în gură de făină marii saci,

                        Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci;

                        Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,

                        Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur.

                        Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel,

                        Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel;

                        În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec

                        Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;

                        O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur,

                        Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;

                        Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,

                        Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.

                        Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii,

                        Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.

                        Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,

                        Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten;

                        El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi:

                        – Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.