Miradoniz de Mihai Eminescu
Miradoniz
de Mihai Eminescu
Miradoniz avea palat de
stânci.
Drept streşină era un
codru vechi
Şi colonadele erau de
munţi în şir,
Ce negri de bazalt se înşirau,
Pe când deasupra,
streşina antică,
Codrul cel vechi fremea
umflat de vânt.
O vale-adâncă ce-ngropa
în codri,
Vechi ca pământul
jumeta din munte,
Mâncând cu trunchii
rupţi scările negre
De stânci, care duceau
sus în palat –
O vale-adâncă şi întinsă,
lungă,
Tăiată de un fluviu
adânc bătrân,
Ce pe-a lui spate
văluroase pare
A duce insulele ce le
are-n el –
O vale cât o ţară e
grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci
prin colonade
Dai de înalte hale cu
plafonul
Lor negru strălucit şi
cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari.
Roze ca sorii,
Şi crini, ca urnele
antice de argint,
Se leagănă pe lujerii
cei nalţi,
Iar aerul văratic,
dulce, moale.
Ca stelele sunt
musculiţele prin frunze
Şi împlu aerul cel cald
cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi –
Cu părul de-aur şi cu
aripioare
De curcubeu – în haine
de argint
Din floare-n floare
fâlfâie şi-şi moaie
Guriţele-umede şi roşii
în potirul
Mirositor şi plin de
miere-al florilor.
Tufe de roze sunt
dumbrăvi umbroase
Şi verzi-întunecoase,
presărate
Cu sori dulci înfoiaţi,
mirositori –
E-o florărie de
giganţi. într-un loc
Crăpată-i bolta de
granit, de cauţi
Prin streşina de codru
până sus,
Unde în ceruri lin
pluteşte luna.
Ea-i o regină tânără şi
blondă
În mantia-i albastră
constelată,
Cu mâinile unite pe-al
ei piept
De neauă… Trece
luminând cu ochii
Albaştri, mari, prin
straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi
oferă
Roze de purpur, crinii
de argint;
Din când în când cu mâna-i
argintoasă
Ea rupe câte-o floare
şi-o aruncă
Jos pe pământ ca pe-o
gândire de-aur;
Colo un nor se nalţă
sfânt şi sur,
Se-ncheagă, se
formează, încremeneşte,
Devine-un templu grec
şi plin de umbra
Columnelor ce-l
înconjor – şi prin columne
Trece-argintoasă câte-o
rază-a lunii.
Ea drumul ia spre-acel
castel. Diadema-i
De diamante-n stele
contopite
Brilează-n noapte –
tăriile negre
A domei se-nsenină – şi ea intră
În el. – Columnele-ard
sub clara ei lumină
Şi aruncă umbra
una-ntr-alta.
Ea intră-n domă…
stelele-o urmează.
Şi noaptea sântă
plină-i de-ntuneric
Pe râul sânt ce curge-n
valea mare
Care-i grădina cea din
codri vechi
A lui Miradoniz. Insule
sfinte
Se nalţă-n el ca
scorburi de tămâie.
Copile sunt cu ochi
rotunzi şi negri,
Cu flori de aur, de
smarald – cu stânci
De smirnă risipită şi sfărmată
În bulgări mari. Pe
mândrele cărări,
Ce trec prin verzile şi
mândre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe
drumuri
Cireşi în floare
scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi
lor,
Vântul le mână, văluros
le nalţă,
De flori troiene în loc
de omăt
Şi sălcii sfinte mişcă
a lor frunză
De-argint deasupra apei
şi se oglindeşte
În fundul ei – astfel
încât se pare
Că din aceeaşi rădăcină
creşte
O insulă în sus şi
una-n jos.
Şi nu-i nimica în
aceste ramuri:
Dintr-un copac
într-altul numai ţes
Painjini de smarald
păinjenişul
Cel rar de diamant – şi
greieri cântă,
Ca orologii aruncate-n
iarbă.
Şi peste râul mare, de
pe-un vârf
De arbore antic
ţesut-au ei
Un pod din pânza lor
diamantoasă,
Legându-l dincolo de
alţi copaci.
Prin podul străveziu şi
clar străbate
A lunii rază
şi-nverzeşte râul
Cu miile lui unde,
ca-ntr-o mândră
Nemaivăzută feerie. –
Iară peste pod
Trece albă, dulce,
mlădioasă, jună,
Albă, ca neaua noaptea,
păru-i de aur
Lin împletind în crinii
mâinilor,
Ivind prin haina albă
membri-angelici,
Abia călcând podul cel
lung cu-a ei
Picioare de omăt, zâna
Miradoniz.
Ea-ajunge în grădina ei
de codri
Şi rătăceşte, – o umbră
argintie
Şi luminoasă-n umbra
lor cea neagră;
Ici se pleacă spre a
culege o floare,
Spre-a arunca în
fluviul bătrân,
Colo aleargă dup-un
flutur,
Îl prinde – îi sărută
ochii şi-i dă drumul;
Apoi ea prinde-o pasăre
măiastră
De aur, se aşează-ntr-a
ei aripi
Şi zboară-n noapte
printre stele de-aur.