La moartea principelui Ştirbey de Mihai Eminescu
La moartea
principelui Ştirbey
de Mihai Eminescu
Turnurile mişcă-n doliu
a lor inimi de aramă
Şi un înger cu-aripi
negre, cu diademă de spini,
Cu cântarea-i
plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă,
Precum mişcă vântu-n
cântec faţa mării de senin.
Şi cu ochiul plin de
lacrimi naţiunea cea română,
Care are-n mii de inimi
sufletul ei tremurând,
Vede cum prin nori se
stinge stea cu flacără divină
Şi aude-n cer un tunet
şi un gemet pe pământ…
A-ntristării
neagră-aripă peste lume se întinde,
Totul tace, căci
durerea este mută ca un gând,
Lumea azi nimic nu
vede, ochiu-i nimic nu cuprinde,
Decât cursu-acelui astru ce se sparge
p-un mormânt.
Cine-i acvila ce cade?
Cine-i stânca ce se sfarmă?
Cine-i leul ce închide
cu durere ochii săi?
Cine-i tunetul ce moare
umplând lumea de alarmă?…
– Este domnul României:
Barbu Dimitrie Ştirbey!…