Amicului F. I. de Mihai Eminescu
Amicului F. I.
de Mihai Eminescu
Visuri trecute, uscate
flori
Ce-aţi fost viaţa
vieţii mele,
Când vă urmam eu,
căzânde stele.
Cum ochiul urmă un
meteor,
V-aţi dus cu anii,
ducu-vă dorul.
Precum cu toamna
frunzele trec;
Buza mi-e rece,
sufletul sec,
Viaţa mea curge uitând
izvorul.
Candela ştersei
d-argint icoane
A lui Apolon, crezului
meu,
Mă topesc tainic, însă
mereu
De ale patimilor orcane.
Sau ca un nour gonit de
vânt,
Alerg pe calea vieţii
mele,
O buhă care, ţipând a
jele,
Bântuie urma unui
mormânt.
Viaţa-mi se scurge ca
şi murmura
Ce-o suflă-un crivăţ
printre pustii,
Mă usc ca crucea pusă-n
câmpii
Şi de blesteme mi-e
neagră gura.
Îmi târăsc soarta ca un
vultur
Ce îşi târăşte aripa
frântă,
Viscolul iernii moarte
îi cântă,
Moarte, îi râde tot
de-mprejur.
Am uitat mamă, am uitat
tată,
Am uitat lege, am uitat
tot;
Mintea mi-e seacă,
gândul netot.
Pustiul arde-n inima-mi
beată.
Numai prin caos tu îmi
apari,
Cum printre valuri a
navei velă,
Cum printre nouri
galbena stelă,
Prin neagra noapte cum
un fanar.
Te văd adesea frunte
senină
Ca şi gândirea lui
Dumnezeu,
Sufletu-ţi arde-n
sufletul meu
C-o flamă dulce,
tainică, lină.
Gândind la tine nu voi
să mor,
Îmi blastăm însuşi eu
mântuirea,
Orb, nebun, care
blastămă firea,
Ce-ar vrea din frunte-i
să sting-un nor.
Dar dacă gândul zilelor
mele
Se stinse-n mintea lui
Dumnezeu,
Şi dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci
numa-n stele:
Voi, când mi-or duce
îngerii săi
Palida-mi umbră în
albul munte,
Să-mi pui cununa pe a
mea frunte
Şi să-mi pui lira de
căpătâi.