Când… de Mihai Eminescu

Când…

de Mihai Eminescu

                        Când luna prin nouri pe lume veghează,

                        Când fiece undă se-mbracă c-o rază,

                        Când cântă al somnului ginii nătângi –

                        Tu tremuri şi plângi.

                        Când luna aruncă o pală lumină

                        Prin merii în floare-nşiraţi în grădină,

                        La trunchiul unuia pe tine te-aştept –

                        Visând de deştept.

                        Când soarele arde şi ceru-i văpaie,

                        Pe-a lacului valuri profunde bălaie,

                        Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg –

                        La tine alerg.

                        Când vântul e-o taină, când frunza e mută,

                        Misterul surâde prin lumea tăcută,

                        Culeg pe-a ta frunte sublime visărei –

                        Pe ochi sărutări.

                        Amorul îşi moaie aripile-i stinse,

                        Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ţi plânse,

                        Şi fruntea mea pală pe pieptu-ţi aşezi, –

                        Surâzi şi veghezi.

                        Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea

                        Cu lacrimi pe care le naşte durerea,

                        Nebună copilă cu-amorul ceresc, –

                        O, cât te iubesc!