Când… de Mihai Eminescu
Când…
de Mihai Eminescu
Când luna prin nouri pe lume
veghează,
Când fiece undă
se-mbracă c-o rază,
Când cântă al somnului
ginii nătângi –
Tu tremuri şi plângi.
Când luna aruncă o pală
lumină
Prin merii în
floare-nşiraţi în grădină,
La trunchiul unuia pe
tine te-aştept –
Visând de deştept.
Când soarele arde şi
ceru-i văpaie,
Pe-a lacului valuri
profunde bălaie,
Pe-o barcă împinsă de
valuri ce merg –
La tine alerg.
Când vântul e-o taină,
când frunza e mută,
Misterul surâde prin
lumea tăcută,
Culeg pe-a ta frunte
sublime visărei –
Pe ochi sărutări.
Amorul îşi moaie aripile-i
stinse,
Tu-nchizi surâzândă
lungi genele-ţi plânse,
Şi fruntea mea pală pe
pieptu-ţi aşezi, –
Surâzi şi veghezi.
Nebună copilă,
ce-amesteci plăcerea
Cu lacrimi pe care le
naşte durerea,
Nebună copilă cu-amorul
ceresc, –
O, cât te iubesc!