La Heliade de Mihai Eminescu
La Heliade
de Mihai Eminescu
De mi-ar permite Apolon
s-aleg dintre cunune,
Ghirlanda n-aş alege-o
de flori plăpânde, june,
Ci falnica cunună a
bardului bătrân;
Eu n-aş alege lira
vibrândă de iubire,
Ci ceea care falnic îmi
cântă de mărire,
Cu focul albei Veste
aprinde al meu sân.
Ghirlanda ce se-nsoară
cu silfele uşoare,
Pe fruntea inspirată,
pe fruntea-nspirătoare,
De bucle-ncunjurată,
blondine, undoind,
Plăcută-i a ghirlandă –
sublimă însă este
Cununa cea de laur, ce
sântă se-mpleteşte
Pe fruntea cea umbrită
de bucle de argint.
Ca visul e cântarea
ce-o-ntoană Eol dulce,
Când silfele vin jalnic
prin lilii să se culce,
Să doarmă somn de
îngeri pe sânul alb de flori,
Sublim însă e cântul
când ţipă şi ia-n goană
Talazurile negre ce
turbă, se răstoarnă,
Şi spumegă ca furii şi
urlă-ngrozitor.
Astfel îţi e cântarea,
bătrâne Heliade,
Cum curge profeţia unei
Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor
zburând din nor in nor.
Ruga-m-aş la Erato să
cânt ca Tine, barde,
De nu în viaţa-mi
toată, dar cântecu-mi de moarte
Să fie ca „Blestemu”-Ţi să-l cânt,
apoi să mor.