Horia de Mihai Eminescu
Horia
de Mihai Eminescu
Să priveasc-Ardealul
Lunii i-e ruşine
Că-a robit copiii-i pe
sub mâni străine.
Ci-ntr-un nor de abur,
într-un văl de ceaţă,
Îşi ascunde tristă
galbena ei faţă.
Horia pe-un munte
falnic stă călare:
O coroană sură munţilor
se pare,
Iar Carpaţii ţepeni
îngropaţi în nori
Îşi vuiau prin tunet
gândurile lor.
– Eu am – zise-un tunet
– suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet
bate-n pieptul său;
Fruntea-mi este albă ca
de ani o mie,
Dară a lui nume mai
mult o să ţie.
– Nalţi suntem noi
munţii – zise-un vechi Carpat –
Dar el e mai mare, că
ni-i împărat.
Atunci luna iese
norilor regină,
Fruntea lui cea pală
roşu o-nsenină,
Galbenele-i raze încing
fruntea-i rece,
Că părea din munte
diadem de rege.
Şi un stol de vulturi
muntele-nconjor,
Cugetând că-i Joe,
dumnezeul lor,
Când în miezul nopţii,
cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de
pe Olimp.