Îmbătrânit e sufletul din mine de Mihai Eminescu


Îmbătrânit e sufletul din mine
de Mihai Eminescu
                        Îmbătrânit e sufletul din mine

                        Ca un bordei pustiu în iarnă grea.

                        Unde te-ai dus, pe cari căi străine

                        O, tinereţe, tinereţea mea!

                        Suspine n-am – ah, de-aş avea suspine,

                        De-aş avea lacrimi, plânge de-aş putea!

                        Durerea cea mai crudă, cea mai mare,

                        Aflând o formă, află uşurare.



                        Nimic, nimic! Cântarea spăimântată,

                        Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.

                        Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată,

                        Amorul blând şi dulce glasul său,

                        Ah! toată lumea este fermecată

                        De umbra unui dor… şi numai eu

                        Mă furişez o umbră şi nu pot

                        Să scap de ea… de mine… şi de tot!



                        Oricine-a plâns şi spune că ferice

                        În lume nu-i, acela e-un nebun.

                        Ce ştie el ce sunt dureri când zice

                        Că-ntr-al lui suflet armonii răsun –

                        Căci armonie-i orice plâns aice,

                        E-o împăcare plânsul… e un bun.

                        Cel ce nu poate plânge, acela ştie

                        Ce-i viaţa moartă, ce e moartea vie?



                        Acela are-ntr-însul grămădită

                        Vecia-ntreagă de dureri şi chin,

                        A ei mărime; ochiul nu s-a stins,

                        În lacrimi s-o traduci şi în venin.

                        Icoane nu-s şi vorbe nu-s; n-apară

                        Măcar aproape ce înseamnă…

                        O, fericiţi acei ce pot de formă…



                        V-aduceţi oare de-acei regi aminte,

                        Ce-n piramide, alţii în pustiu,

                        Morminte mari, urieşeşti morminte,

                        Un munte-ntreg le fu a lor sicriu?

                        Durerea care nu găsea cuvinte

                        Aflat-a semne mari, care o ştiu.

                        – Tu, taină mută, de zidiri mărime –

                        Vorbesc dureri, ce nu pot să suspine.



                        Ah, ce-i cuvântul, ce-i coloare, sunet,

                        Marmura ce-i, pentru ce noi simţim?

                        O coardă-adâncă imiteze-un tunet,

                        Un ah! să spună cum ne chinuim.

                        Nu, nu… Şi fie forma cât de nudă,

                        N-ajunge în veci durerea noastră crudă.

                        De bate-o inimă sub alba haină,

                        Abia se mişcă creţii de omăt.



                        Un semn că sub ea se petrece-o taină,

                        C-un suflet e de groază sfâşiat.

                        Un semn abia ce poate, ce distaină

                        Din chinul nostru vorbe ce arăt?

                        Neputincioase sunt semnele-orcare…

                        Ce-arată faţa mării ce-i în mare?

                        O foaie scrisă *** se cade

                        C-un ocean se mişcă, c-un imperiu arde.



                        Un cerc ce-i desemnat pe o hârtie

                        S-arate ceea ce se mişcă-n cer,

                        Încunjurând cu moartea ei pustie,

                        Pământul greu cu a lui hemisfer,

                        Care vuind se mişcă-n vecinicie

                        În jur de soare, un ocean d-eter –

                        Şi toate astea într-un cerc pe-o coală:

                        Mărimea lumii şi a firii fală.



                        Pe ce domnim? pe cifre şi pe semne…