Iar când voi fi pământ de Mihai Eminescu

Iar când voi fi pământ

de Mihai Eminescu

                        Iar când voi fi pământ,

                        În liniştea serii,

                        Săpaţi-mi un mormânt

                        La marginea mării.

                        Nu voi sicriu bogat,

                        Podoabe şi flamuri,

                        Ci-mi împletiţi un pat

                        Din veştede ramuri.

                        Să-mi fie somnul lin

                        Şi codrul aproape,

                        Să am un cer senin

                        Pe-adâncile ape.

                        S-aud cum blânde cad

                        Izvoarele-ntr-una,

                        Pe vârfuri lungi de brad

                        Alunece luna.

                        S-aud pe valuri vânt,

                        Din munte talanga,

                        Deasupra-mi teiul sfânt

                        Să-şi scuture creanga.

                        Şi cum n-oi suferi

                        De-atunci înainte,

                        Cu flori m-or troieni

                        Aduceri aminte.

                        Şi cum va înceta

                        Al inimii zbucium,

                        Ce dulce-mi va suna

                        Cântarea de bucium!

                        Vor arde-n preajma mea

                        Luminile-n dealuri,

                        Izbind s-or frământa

                        Eternele valuri

                        Şi nimeni-n urma mea

                        Nu-mi plângă la creştet,

                        Ci codrul vânt să dea

                        Frunzişului veşted.

                        Luceferii de foc

                        Privi-vor din cetini

                        Mormânt făr’ de noroc

                        Şi fără prieteni.