Frumoasă-i… de Mihai Eminescu
Frumoasă-i…
de Mihai Eminescu
În lacul cel verde şi
lin
Răsfrânge-se cerul
senin,
Cu norii cei albi de
argint,
Cu soarele nori
sfâşiind.
Dumbrava cea verde pe
mal
S-oglindă în umedul
val,
O stâncă stârpită de
ger
Înalţ-a ei frunte spre
cer.
Pe stânca sfărmată mă
sui,
Gândirilor aripi le
pui;
De-acolo cu ochiul uimit
Eu caut colo-n răsărit
Şi caut cu sufletul dus
La cerul pierdut în
apus.
Cobor apoi stânca în
jos,
Mă culc între flori cu
miros,
Ascult la a valului
cânt,
La geamătul dulce din
vânt.
Natura, de jur
împrejur,
Pe sus e o boltă de-azur,
Pe jos e un verde
covor,
Ţesut cu mii tinere
flori.
Văd apa ce tremură lin
Cum vântul o-ncruntă-n
suspin,
Simt zefiri cu-aripi de
fiori
Muiate în miros de
flori,
Văd lebede, barcă de
vânt,
Prin unde din aripi
dând,
Văd fluturi albaştri,
uşori,
Roind şi bând miere din
flori.
De ce nu am aripi să
zbor!
M-aş face un flutur
uşor,
Un flutur uşor şi
gentil
Cu suflet voios de copil,
M-aş pune pe-o floare
de crin,
Să-i beau sufleţelul
din sân,
Căci am eu pe-o floare
necaz:
Frumoasă-i ca ziua de
azi!