Care-o fi în lume… de Mihai Eminescu
Care-o fi în
lume…
de Mihai Eminescu
– Care-o fi în lume şi
al meu amor?
Sufletul întreabă inima
cu dor.
Va fi mănăstirea cu zidiri
cernite,
Cu icoane sânte şi
îngălbenite,
Va fi vitejia cu coif
de aramă
L-ale cărei flamuri
patria te cheamă,
Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale
mele plângeri?
L-am cătat în lume.
Unde o să fie
Îngerul cu râsul
de-albă veselie?
Unde o să-l caut, mare
Dumnezeu…
Poate-i vreo fantasm-a
sufletului meu?
Ba nu, nu! Oglinda
sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,
Căci oglinda-i rece îmi
arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu
chip de femeie,
Dulce şi iubită, sântă
şi frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,
Şi să mă iubească, s-o
iubesc şi eu,
Să-i închin viaţa
sufletului meu.
Dar ce râde lumea? Ce
râde şi spune?
„Femeia nu este ce
crezi tu, nebune.
Faţa ei e-o mască
ce-ascunde-un infern
Şi inima-i este
blestemul etern,
Buza ei e dulce, însă-i de
venin,
Ochiu-i te omoară, când
e mai senin.
Şi-apoi ce-i amorul?
Visu-i şi părere,
Haina strălucită pusă
pe durere”.
Dar dacă e astfel,
unde-i a mea zână
Cu chipul de înger
muiat în lumină?
– N-a fost niciodată.
De-a fost vreodată,
Atunci în mormântul cel
rece o cată.
De n-a fost –
imagină-ţi singur în tine
Un înger din ceruri cu
aripi senine,
Pe care deodată cu
sufletul tău
Pe lume-l trimise de
sus Dumnezeu
Şi care-nainte de a-l
întâlni tu,
În sufletul morţii
fiinţa-şi pierdu.
Şi cântă pe-ăst înger
de dulce amor
Şi plânge-l cu jale şi
plânge-l cu dor;
Din sufletu-ţi rece tu
fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu
flori de lumină;
Colo-n cimitirul cu
cruci risipite
Te primblă adese cu
gânduri uimite;
Alege-ţi o cruce,
alege-un mormânt
Şi zi: Aici doarme
amorul meu sânt;
Şi cântă la capu-i şi
cântă mereu:
Dormi dulce şi dusă,
tu, sufletul meu!