Din valurile vremii… de Mihai Eminescu

Din valurile vremii…

de Mihai Eminescu

                        Din valurile vremii, iubita mea, răsari

                        Cu braţele de marmură, cu părul lung, bălai –

                        Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri –

                        Slăbită e de umbra duioaselor dureri!

                        Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

                        Femeie între stele şi stea între femei

                        Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,

                        În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

                        Cum oare din noianul de neguri să te rump,

                        Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,

                        Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,

                        Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o înec

                        Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,

                        Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

                        Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci

                        Şi umbra ta se pierde în negurile reci,

                        De mă găsesc iar singur cu braţele în jos

                        În trista amintire a visului frumos…

                        Zadarnic după umbra ta dulce le întind

                        Din valurile vremii nu pot să te cuprind.