Din străinătate de Mihai Eminescu
Din străinătate
de Mihai Eminescu
Când tot se-nveseleşte,
când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au
plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge,
în doru-i se avântă
L-a patriei dulci
plaiuri, la câmpii-i râzători.
Şi inima aceea, ce geme
de durere,
Şi sufletul acela, ce
cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce
n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde
de dor nemărginit.
Aş vrea să văd acuma
natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul
pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta
iubeam odinioară
A codrului tenebră,
poetic labirint;
Să mai salut o dată
colibele din vale,
Dorminde cu un aer de
pace, liniştiri,
Ce respirau în taină
plăceri mai naturale,
Visări misterioase,
poetice şoptiri.
Aş vrea să am o casă
tăcută, mititică,
În valea mea natală, ce
undula în flori,
Să tot privesc la munte
în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa
frunte în negură şi nori.
Să mai privesc o dată
câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi
albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi
murmurare,
Ce jocurile-mi june,
zburdarea mi-a văzut.
Melodica şoptire a
râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană
al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a
frunzelor, ce freme,
Născur-acolo-n mine
şoptiri de-un gingaş dor.
Da! Da! Aş fi ferice
de-aş fi încă o dată
În patria-mi iubită, în
locul meu natal,
Să pot a binezice cu
mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări
de-un ideal.
Chiar moartea, ce
răspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde
gheţoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în
dulce liniştire,
În visuri fericite m-ar
duce către nori.