De-aş muri ori de-ai muri de Mihai Eminescu
De-aş muri ori
de-ai muri
de Mihai Eminescu
C-o bucurie tristă te
ţin acum în braţe.
Privire în privire şi
sân la sân trăim,
Şi gura ta-mi surâde,
şi ochii tăi mă-nvaţă
Când ţinem fericirea pe
sân cum s-o iubim.
Dar de-oi muri
vreodată, copilă gânditoare,
Crezi c-o să-ncet din
stele mai mult a te iubi
Şi-o să petrec în pace
prin lumile de soare,
în care-oi dăinui?
Nu, nu, copilă scumpă!…
De-i auzi în noapte,
Când vei veghea în rugă
la candela de-argint,
De-i auzi cum tristă
aripa unei şoapte
Te-atinge aiurind,
De-i auzi vreo arpă
sfărmată, plângătoare,
Vuind ca jalea neagră
ce geme prin ruini,
Să ştii că prin a nopţii de
întuneric mare,
La tine, înger, vin!
Şi să-mi deschizi
fereastra, să trec o boare sântă
Prin oalele uitate de
veştejite flori,
Să mângâi cu suflarea-mi a ta
faţă pălindă,
Ochii tăi gânditori.
Dar de-i muri tu, înger
de palidă lumină,
O, ce m-aş
face-atuncea, mărite Dumnezeu?
O să te plâng cu vântul
ce fluieră-n ruină
în rece zborul său?
Înger venit din ceruri,
oi plânge al tău nume,
L-oi semăna-n flori
palizi şi-n stelele de foc,
Cânta-te-aş ca şi râul
cel scuturat de spume
în nopţi ce stau pe
loc.
Şi aş primbla
durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stânci ce stau în
aer, prin munţi cu cap de fier,
Prin selbele bătrâne şi
prin pustii tăcute –
Prin nourii din cer.
Pân-ce bătrân şi palid,
cu cap pleşuv ca stânca,
Aş rumpe de pe liră-mi
coarde ce nu mai sun’
Şi aş culca în piatră
inima mea adâncă,
Cu dorul ei nebun.