Locul aripilor de Mihai Eminescu
Locul aripilor
de Mihai Eminescu
Strecor degetele mele
printre buclele-ţi de aur,
Raze cari cad în valuri
pe un sân ce n-am văzut,
Căci corsetul ce
le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ţi, gardianii, mă
opresc şi mă sumut.
Ochii tăi, înşelătorii!
A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înţelesuri
mă atrag şi mă resping –
Mă atrag când stau ca
gheaţa cu privirea desperată,
Mă resping când plin de
flăcări eu de sânul tău m-ating.
O, atunci mâna ta-i
tare şi respinge cu putere
Mâna mea, care profană
ar intra în sanctuar
Să se-ascundă-n
sânii-ţi tineri, pe când eu plin de plăcere
Să uit lumea-n
sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar.
Astăzi însă nu-s ca
flama cea profană şi avară,
Inima mi-e sântă
astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca
rugăciunea şi timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta fiinţă
cum iubesc pe Dumnezeu.
Tu surâzi cu
ne-ncrezare?… Cât de rea eşti tu, copilă!
Lasă ca sub gazul roşu
eu la sânii-ţi să pătrunz,
Să deschei corsetul ista…
Tu roşind să râzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi
arzândă între piepţii albi, rotunzi
Şi să strecor a mea
mână după gâtu-ţi de zăpadă!
Tu roşeşti… tu nu vrei,
Marta?… O, de-ai şti ce caut eu…
Ai surâde şi-al tău
umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ţi privesc în ochi
cu capul rezemat pe pieptul tău.
Cunjurând c-un braţ
molatec gâtul tău cel alb ca zarea,
Apăsând faţa-ţi roşită
pe-al meu piept bătând mereu,
Eu cu cealaltă mână
pe-ai tăi umeri de ninsoare:
Locul aripilor albe
le-aş căta-n delirul meu!
Locul ciunt unde aripa
se-nalţă albă c-argintul
Când tu înger încă-n
ceruri pluteai dulce, fericit,
Locul de-unde-apoi
căzură când tu, vizitând pământul
Te-ai uitat… şi-n lumea
asta ca copilă te-ai trezit.