Ce şopteşti atât de tainic… de Mihai Eminescu

Ce şopteşti atât de tainic…

de Mihai Eminescu

                        Ce şopteşti atât de tainic,

                        Tu, izvor de cânturi dulci?

                        Repezind bălaia undă,

                        Floarea ţărmului o smulgi.

                        Şi o duci, o duci cu tine,

                        Vâjâind încet pe prund;

                        Ale tale unde floarea

                        Cine ştii unde-o ascund?

                        Astfel trece şi viaţa-mi,

                        Dar o floare-n valuri nu e,

                        Nici nu spun ca tine doru-mi

                        Nimăruie, nimăruie.

                        Ci eu trec tăcut ca moartea,

                        Nu mă uit la vechii munţi;

                        Scrisă-i soarta mea în creţii

                        Întristatei mele frunţi.

                        Numai colo, unde teiul

                        Lasă floarea-i la pământ,

                        Eu încep să mişc din buze

                        Şi trimit cuvinte-n vânt.

                        Vis nebun, deşarte vorbe!

                        Floarea cade, rece cântu-i

                        Şi eu ştiu numai atâta

                        C-aş dori odată să mântui!