Femeia? măr de ceartă de Mihai Eminescu

Femeia? măr de ceartă

de Mihai Eminescu

                        Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,

                        Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,

                        Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă,

                        Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,

                        A visurilor proprii eternă jucărie?

                        Un vis tu eşti în minte-i – şi astăzi te mângâie,

                        Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză

                        Ea azi ascultă şoapta-ţi de-amor să o auză,

                        Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie

                        Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.

                        Comediantă veche ca lumea – comedie

                        Ea joacă azi – juca-va de astăzi ani o mie,

                        Cu-aceeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare –

                        Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.

                        Şi astă nerozie, cruzime întrupată,

                        În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată –

                        Ea, cea ce nu gândeşte, gândind doară cu gura?

                        Căci sărutări şi vorbe de-amor i-a dat natura,

                        Şi râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,

                        Atâta-nţelepciune e-n gura ei de floare,

                        Atâta-nţelepciune pari a vedea, ş-atâta

                        Plăcere pare-a duce în inima-amărâta,

                        Când capul c-oboseală pe umăru-i ţi-l culci

                        Sau când te uiţi în ochii-i ucizători de dulci,

                        Încât chiar mântuirea cea vecinică ţi-o sfarmi

                        Şi redevii un Sizif – sacrifici pentru viermi:

                        Să le compui în lume o haină-n generaţii –

                        Sacrifici şi mândrie, şi minte, ş-aspiraţii.

                        O, moarte, dulce-amică – sub mantia ta largă

                        Acoperi fericiţii – şi magica ta vargă

                        Atinge câte-o frunte de om, ce te doreşte:

                        Îl face ca titanii, de tot despreţuieşte,

                        Despreţuieşte lumea, pe sine – şi-n sfârşit –

                        Despreţuieşte gândirea că e despreţuit.

                        Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire,

                        Ocazie durerii, o lungă adormire

                        În inimi spăimântate – un chin şi o povară,

                        Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.

                        A vieţii comedie mişcată e de aur –

                        Când scena astei vieţi e-al mântuirii faur.

                        Ironică e ziua ce vesel te priveşte

                        Pe când în fire-o fiinţă pe alta prigoneşte,

                        Ironică-i mişcarea a florilor în vânt

                        Când sug cu rădăcina viaţa din pământ;

                        Ironic e pământul – visternic de vieţe

                        Când sânul lui ascunde seminţe mii, răzleţe,

                        Cari ieşind odată l-a soarelui lumină,

                        Cu capul se salută, se sug cu rădăcină.

                        O luptă e viaţa şi toată firea-i luptă,

                        Milioane de fiinţe cu ziua întreruptă

                        Susţin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,

                        Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.

                        În van creaţi la vorbe şi le-azvârliţi în vânt:

                        Plodirea este rodul femeii pe pământ.

                        Priviţi acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,

                        Dorinţa de plodire o seamănă în tine.

                        Ce vă certaţi cu noaptea şi buiguiţi cu luna?

                        De-ţi face-o, de nu-ţi face-o… tot una e, tot una.

                        De nu-ţi fi voi în lume din nou să prăsiţi neamul

                        Oricare vită şuie, oricare tont e-Adamul

                        Vieţii viitoare… şi fie-un par de gard,

                        Femei rămână-n lume, de doru-i toate ard.

                        O, moarte! – nu aceea ce-omori spre-a naşte iară.

                        Ce umbră eşti vieţii, o umbră de ocară –

                        Ci moartea cea eternă în care toate-s una,

                        În care tot s-afundă, şi soarele şi luna,

                        Tu, care eşti enigma obscurei conştiinţi,

                        Cuprins-abia de-o minte, din miile de minţi,

                        Tu, stingere! Tu, haos – tu, lipsă de viaţă,

                        Tu, ce până şi la geniu spui numai ce-i în cărţi;

                        O, slabă fulgerare… cea, cărui nu te teme,

                        Îngheţi nervul vieţii din fugătoarea vreme,

                        Când alţii cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,

                        – Istorie e viaţa ce scrisă e pe apă -;

                        Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,

                        Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric

                        Al lumii sclipitoare – pe tine, gând de noapte,

                        Te stinge o femeie cu tainicele-i şoapte.

                        Nimic nu e în şoapta-i – ştii tu ce ea şopteşte?

                        Ea nu mă vrea pe mine – pe tine te urăşte

                        Când îmi zâmbeşte mie, ea-atunci s-a pus la pândă:

                        Tu eşti jertfa la care ţinteşte-a ei izbândă,

                        Ea n-a ştiut vreodată, că ce voieşte-i alta –

                        Că tu eşti inamicu-i şi că eu sunt unealta.

                        Unealtă chinuită! unealtă de ocară,

                        Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,

                        Mă mint pe mine însumi, doresc şi cred c-amorul

                        Folos mi-aduce mie…