Aveam o muză de Mihai Eminescu
Aveam o muză
de Mihai Eminescu
Aveam o muză, ea era
frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n
viaţa ta
Poţi ca să vezi icoana
radioasă,
În strai de-argint a unui elf
de nea!
Păr blond deschis, de
aur şi mătase,
Grumazii albi şi umeri
acoperea,
Un strai de-argint
strâns de-un colan auros
Strângea mijlocul ei cel mlădios!
Şi talia-i ca-n marmură
săpată
Strălucea albă-n
transparentul strai,
Sâni dulci şi albi ca
neaua cea curată,
Rotunzi ca mere
dintr-un pom de rai;
Abia se ţine haina cea
bogată
Prinsă uşor cu un colan
de pai,
Astfel adesea mă găsea veghind
Nori străbătea o umbră
de argint.
Crinul luminii
strălucea în mână
Reflectând dulce
mândrul ei obraz,
Razele dulci loveau
faţa-i senină,
Rotunzii umeri şi-albul
ei grumaz;
Părul lucea ca auru-n
lumină,
Straiul cădea de
pe-umeri de atlaz,
Ochi mari albaştri-n
gene lungi de aur
Şi fruntea-i
albă-ntunecată-n laur!
O dată-n viaţa-i
muritorul vede
În visul său un chip
aşa d-ales!
Eu… fericit c-amantul
blondei Lede,
Nebun de-amor, eu o
vedeam ades,
Venea-n singurătatea
mea pe îndelete,
Rătăceam mâna-n păru-i
blond şi des,
De pe-umeri haina-i luneca uşor –
Vedeai rotundul braţ
pân-subsuori.
Părea c-aşteaptă de a
fi cuprinsă,
De-a-şi simţi inima
bătând cu dor,
Ca buza ei de-a mea să
fie-atinsă,
Ca graiul ei să tremure
uşor,
Să văd privirea veselă
şi plânsă,
Să aud glasu-ntunecat
de-amor
Şi la ureche dulce să-i
repet
Cântul, ce-n gândul meu
se mişcă-ncet.
O, îmi şopteşte numa-n
dulci cuvinte
Neînţelese, pline
de-nţeles,
O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,
Tu, înger blând cu
ochii plini d-eres,
Căci al tău zâmbet îmi
aduce-aminte
C-un înger eşti ce fu
din cer trimes,
Ca să mângâi junia mea
bogată
Cu-a ta zâmbire dulce
şi curată.
S-apropia, în aer
suspendată,
Şi braţul ei grumazu-mi
cuprindea,
Priveam în sus la
faţa-i luminată,
La gura-i mică care
surâdea –
Din ochi albaştri
raza-ntunecată,
Plină de-amor în ochiul meu cădea,
Talia ei subţire-n
colan strânsă
Tremura scump de braţul
meu cuprinsă.
Ea a murit. – Am
îngropat-o-n zare.
Sufletul ei de lume
este plâns. –
Am sfărmat arfa – şi a
mea cântare
S-a înăsprit, s-a
adâncit – s-a stins.
Îmi plac a nopţii
turburate oare,
Îmi place de dureri să fiu
învins;
O, de-aş orbi, de-aş
amuţi odată,
Că-n lume nu văd lumea
căutată!
Eu nu văd munţii
înecaţi de nouri,
De care gându-mi vultur
s-acăţa;
N-aud a mării
înmiite-ecouri,
Ce-n glasul meu măreţ
s-amesteca;
În codri-antici n-aud
muget de bouri,
Trezind zilele vechi în mintea mea,
Codrul din munţi, râul
din vale-mi tace –
De ce nu pot în praf a
mă preface!