Copii eram noi amândoi… de Mihai Eminescu

Copii eram noi amândoi…

de Mihai Eminescu

                        Copii eram noi amândoi,

                        Frate-meu şi cu mine.

                        Din coji de nucă car cu boi

                        Făceam şi înhămam la el

                        Culbeci bătrâni cu coarne.

                        Şi el citea pe Robinson,

                        Mi-l povestea şi mie;

                        Eu zideam Turnul Babilon

                        Din cărţi de joc şi mai spuneam

                        Şi eu câte-o prostie.

                        Adesea la scăldat mergeam

                        În ochiul de pădure,

                        La balta mare ajungeam

                        Şi l-al ei mijloc înotam

                        La insula cea verde.

                        Din lut acolo am zidit,

                        Din stuful des şi mare,

                        Cetate mândră la privit,

                        Cu turnuri mari de tinichea,

                        Cu zid împresurată.

                        Şi frate-meu ca împărat

                        Mi-a dat mie solie,

                        Să merg la broaşte neapărat,

                        Să-i chem la bătălie –

                        Să vedem cine-i mai tare.

                        Şi împăratul broaştelor,

                        C-un oacaca de fală,

                        Primi – porunci oştilor.

                        Ca balta s-o răscoale.

                        Şi am pornit război.

                        Vai! multe broaşte noi am prins

                        – Îmi pare chiar pe rege –

                        Şi-n turnul negru le-am închis,

                        Din insula cea verde.

                        Spre sar-am făcut pace

                        Şi drumul broaştelor le-am dat,

                        Săltau cu bucurie,

                        În balt-adânc s-au cufundat

                        Ca să nu mai revie.

                        Noi am pornit spre casă.

                        Atunci răsplata am cerut

                        Pentru a mele fapte –

                        Şi frate-meu m-a desemnat

                        De rege-n miazănoapte

                        Peste popoare indiene.

                        Motanul alb era vistier,

                        Mârzac cel chior ministru –

                        Când de la el eu leafa-mi cer,

                        El miaună sinistru.

                        Cordial i-am strâns eu laba.

                        Şi împăratul milostiv

                        Mi-a dat şi de soţie

                        Pe fiica lui cu râs lasciv

                        Şi ţeapănă, nurlie,

                        Pe Tlantaqu-caputli.

                        Am mulţămit cu-n umil semn,

                        Drept mantie o-prostire –

                        M-am dus l-amanta mea de lemn,

                        În sfânta mănăstire,

                        Într-un cotlon de sobă.

                        Şi ah! şi dragă-mi mai era!

                        Vorbeam blând cu dânsa,

                        Dară ea nu-mi răspundea

                        Şi de ciudă eu atunci

                        Am aruncat-o-n foc.

                        Şi pe şură ne primblam

                        Peste stuf şi paie

                        Şi pe munţi ne-nchipuiam.

                        Cu fiece bătaie

                        Mărşileam alături.

                        Şi pe cap mi se umfla

                        Casca de hârtie.

                        O batistă într-un băţ,

                        Steag de bătălie.

                        Cântam: Trararah!

                        Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!

                        Mort e al meu frate.

                        Nimeni ochii-i n-a închis

                        În străinătate –

                        Poate-s deschişi şi-n groapă!

                        Dar ades într-al meu vis

                        Ochii mari albaştri

                        Luminează – un surâs

                        Din doi vineţi aştri

                        Sufletu-mi trezeşte.

                        Eu? Mai este inima-mi

                        Din copilărie?

                        ………………………………

                        Ah! îmi îmblă ades prin gând

                        O cântare veche.

                        Parcă-mi ţiuie-aiurind

                        Dulce în ureche:

                        Lume, lume şi iar lume!