STEJAR GORUN ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Stejar/ Gorun
Arbore sacru în nenumărate tradiţii, stejarul este învestit cu privilegiile supremei divinităţi cereşti din pricină că atrage trăsnetul şi simbolizează măreţia. Stejarul a fost mereu şi pretutindeni sinonim cu forţa. Stejarul este, prin excelenţă, figura arborelui sau a axei lumii, instrument de comunicare între Cer şi Pămînt. în „Odiseea” de Homer,
137
la întoarcerea sa acasă, Ulise consultă în două rînduri „frunzişul divin al marelui stejar al lui Zeus”. Lîna de aur, păzită de balaur, era atîrnată într-un stejar: acesta avea valoare de templu. Prin trunchiul său, prin ramurile sale groase, prin frunzişul său des şi prin propriul său simbolism, stejarul e o emblemă a ospitalităţii şi echivalentul unui templu. Semn al nemuririi şi trăiniciei, în antichitate, era închinat zeului fulgerului şi al -cerului. Stejarul este des lovit de fulger, de aceea oamenii se feresc de el pe timp de furtună. Frunzelor de stejar li s-a atribuit capacitatea de a fermeca leii; un par de stejar alungă şerpii.
în poemul „Dan, căpitan de plai” de V. Alecsandri, cei doi stejari sînt simbolul revelatoriu al permanenţei pămîntu- lui românesc: „Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte! Şi-avînd ca o coroană un secul pe-a lor frunte”.
Gorunul este, în tradiţiile populare, o creaţie complementară nucului, reprezentînd cunoaşterea apocalinică, paradiziacă, aşa cum o numeşte L. Bla- ga- în termenii lui, gorunul este cunoaşterea, este trupul, moartea, devenirea, efemerul, teluricul, eul biologic. în poezia „Gorunul”, intimitatea cu arborele iniţiază o nouă formă de comunicare. Poetul percepe lenta absorbţie a vieţii în liniştea fără de început şi sfîrşit, avînd presentimentul morţii. Meditativă, conştiinţa poetului - filozof „vede” creşterea neîncetată a morţii în trunchiul viu al marelui univers: „O, cine ştie? - Poate că/ Din trunchiul tău îmi vor ciopli! nu peste mult sicriulJ şi liniştea! ce voi gust- o între scîndurile lui,! o simt pe semne de acum:!! o simt cum frunza ta mi-o
picură în sufletTulburător e gîndul la „sicriul” care „creşte” în copacul viu. Or, între viaţă şi moarte nu există separaţie, ci, dimpotrivă, un fluid de linişte din care omul „gustă” anticipat: „Ascult cUm creşte-n trupul tău sicriulJ sicriul meu,! cu fiecare clipă care trece,! gorunule din margine de codru”. Motivul sugerează ideea că viaţa şi moartea curg împreună, că murim, puţin cîte puţin, din clipa în care ne-am născut.
Arbore sacru în nenumărate tradiţii, stejarul este învestit cu privilegiile supremei divinităţi cereşti din pricină că atrage trăsnetul şi simbolizează măreţia. Stejarul a fost mereu şi pretutindeni sinonim cu forţa. Stejarul este, prin excelenţă, figura arborelui sau a axei lumii, instrument de comunicare între Cer şi Pămînt. în „Odiseea” de Homer,
137
la întoarcerea sa acasă, Ulise consultă în două rînduri „frunzişul divin al marelui stejar al lui Zeus”. Lîna de aur, păzită de balaur, era atîrnată într-un stejar: acesta avea valoare de templu. Prin trunchiul său, prin ramurile sale groase, prin frunzişul său des şi prin propriul său simbolism, stejarul e o emblemă a ospitalităţii şi echivalentul unui templu. Semn al nemuririi şi trăiniciei, în antichitate, era închinat zeului fulgerului şi al -cerului. Stejarul este des lovit de fulger, de aceea oamenii se feresc de el pe timp de furtună. Frunzelor de stejar li s-a atribuit capacitatea de a fermeca leii; un par de stejar alungă şerpii.
în poemul „Dan, căpitan de plai” de V. Alecsandri, cei doi stejari sînt simbolul revelatoriu al permanenţei pămîntu- lui românesc: „Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte! Şi-avînd ca o coroană un secul pe-a lor frunte”.
Gorunul este, în tradiţiile populare, o creaţie complementară nucului, reprezentînd cunoaşterea apocalinică, paradiziacă, aşa cum o numeşte L. Bla- ga- în termenii lui, gorunul este cunoaşterea, este trupul, moartea, devenirea, efemerul, teluricul, eul biologic. în poezia „Gorunul”, intimitatea cu arborele iniţiază o nouă formă de comunicare. Poetul percepe lenta absorbţie a vieţii în liniştea fără de început şi sfîrşit, avînd presentimentul morţii. Meditativă, conştiinţa poetului - filozof „vede” creşterea neîncetată a morţii în trunchiul viu al marelui univers: „O, cine ştie? - Poate că/ Din trunchiul tău îmi vor ciopli! nu peste mult sicriulJ şi liniştea! ce voi gust- o între scîndurile lui,! o simt pe semne de acum:!! o simt cum frunza ta mi-o
picură în sufletTulburător e gîndul la „sicriul” care „creşte” în copacul viu. Or, între viaţă şi moarte nu există separaţie, ci, dimpotrivă, un fluid de linişte din care omul „gustă” anticipat: „Ascult cUm creşte-n trupul tău sicriulJ sicriul meu,! cu fiecare clipă care trece,! gorunule din margine de codru”. Motivul sugerează ideea că viaţa şi moartea curg împreună, că murim, puţin cîte puţin, din clipa în care ne-am născut.
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
