STEA ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Stea
Stelele reprezentate pe bolta unui templu sau a unei biserici îi subliniază semnificaţia celestă. Steaua a fost adesea asociată cu imaginea sau numele aşteptatului Mesia. In Guatemala, pînă în zilele noastre, stelele reprezintă, prin credinţa populară, sufletele morţilor. Stelele sînt doamnele de la curtea Lunei şi însoţitoarele ei. Steaua polară joacă în simbolistica universală un rol priveligiat, acela de centru absolut în jurul căruia, veşnic, se roteşte firmamentul. întregul cer se învirte în jurul acestui punct fix, care evocă, în acelaşi timp, întîiul motor imobil şi centrul universului: poziţia stelelor, a navigatorilor, a nomazilor, a drumeţilor călătorind, a mărilor şi cerului, se defineşte prin raportare cu steaua polară. Cu ea îl compară Shakespeare pe omul ce rămîne inflexibil: lulius Cezar. Steaua polară este motivul pentru care locuitorii nordului şi-au aşezat altarele templelor în direcţia Nordului. Vehicul al sufletului, întrupare a îngerilor care au vrut să rămînă pe pămînt sau pereche astrală a fiinţei, steaua reprezintă un semn divin şi un mod de comunicare dintre cer şi pămînt. In mentalitatea românească, stelele căzătoare sau apariţia cometelor anunţă nenorociri colective, molime şi dezastre cumplite. Stelele sînt considerate simboluri ale ordinii cosmice datorită drumului lor in jurul Stelei Polare (Axa Lumii), dar şi simboluri ale „luminii de sus”, care nu totdeauna este recunoscută. In numeroase mitologii, stelele sînt morţii care au fost primiţi în cer. Maria, Maica Domnului, este reprezentată adesea nu numai şezînd pe cornul lunii, ci şi înconjurată de o aură
136
în formă de coroană de stele. Imagi- nea-simbol a lui Christos este „steaua strălucitoare cea de dimineaţă”, „steaua din Bethlehem” cu opt raze. Stelele care cad din cer sînt trimişi ai Sfîrşitului lumii. Steaua mai este vehicul al sufletului, întrupare a îngerilor. Motivul posedă multiple semnificaţii, dar mai des simbolizează infinitul, gloria, profeţia, soarta. în Biblie, stelele simbolizează, uneori, gloria omenească.
în credinţele româneşti, apare ideea că fiecare suflet îşi are steaua sa; Emines- cu transpune această credinţă în „Povestea magului călător în stele”, în care steaua sufletului este numită „candela vieţii”.
Pentru poeţii romantici, steaua este, în primul rînd, un simbol al singurătăţii; bolta înstelată declanşează melancoliile ascunse, inoculează o stare de tristeţe meditativă. Imensitatea cerului înstelat stimulează intuiţia asupra nesfirşirii universului. Steaua căzătoare anunţă moartea cuiva, motiv reluat de Heliade-Rădu- lescu pentru a sublinia funcţiile malefice ale Zburătorului: „Tîrzie astă-seară râ- sare-acum şi luna,/ Şi cobe, cîteodatâ tot cade cîte-o stea** („Zburătorul”).
în poemul „Luceafărul” de M. Emi- nescu, contemplarea stelelor deşteaptă aspiraţia fiinţei spre evadarea din cercul strîmt al lumii. Dragostea are forţa de a roti stelele, de a-1 smulge pe luceafărul de seară din locul care i-a fost menit. Descoperirea lumii de către fata de împărat e intersectată de aspiraţia spre stea; atracţia departelui devine acum elegiacă, fata fiind incapabilă să încerce imposibilul. Cătălina are conştiinţa imposibilei întîlniri cu „steaua”, dar provenienţa şi
aspiraţia ei rămîne de natură egală cu imensitatea galactică: „în veci îl voi iubi şi-n veci/ Va rămînea departe../* Pentru Eminescu, steaua este şi semnul depărtării, imaginea opusă: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale atît de lungă,/ Că mii de ani au trebuit! Luminii să ne-ajungă” („La steaua”). în poezia „Sara pe deal” de M. Eminescu, stelele care „nasc umezi pe bolta senină** sînt o aluzie la lacrimile fiinţei copleşite de dragoste. Tînărul îndrăgostit din „Floare albastră” reface destinul Luceafărului: „cufundat în stele”, el trăieşte nostalgia unei iubiri pă- mîntene mereu refuzate.
Bacovia transfigurează steaua, în tradiţie folclorică, ca semn al morţii individuale: „Cu steaua care s-a desprins,/ Ce piere-acum în haos/ O inimă poate s-a stins/ Spre veşnicul repaos** („Ca mîi- ne”).
La T. Arghezi, steaua sugerează destinul, aspiraţia, cosmicizarea, corespondenţa: „Ştiu că steaua noastră agerâ-n Tărie/ Creşte şi aşteaptă în scripcâ s-o cobor** („Psalm**). în textul „între două nopţi”, simbolul se asociază cu imaginea lui Mesia: „Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu./ O stea era pe ceruri. în cer era tîrziu”
Stelele reprezentate pe bolta unui templu sau a unei biserici îi subliniază semnificaţia celestă. Steaua a fost adesea asociată cu imaginea sau numele aşteptatului Mesia. In Guatemala, pînă în zilele noastre, stelele reprezintă, prin credinţa populară, sufletele morţilor. Stelele sînt doamnele de la curtea Lunei şi însoţitoarele ei. Steaua polară joacă în simbolistica universală un rol priveligiat, acela de centru absolut în jurul căruia, veşnic, se roteşte firmamentul. întregul cer se învirte în jurul acestui punct fix, care evocă, în acelaşi timp, întîiul motor imobil şi centrul universului: poziţia stelelor, a navigatorilor, a nomazilor, a drumeţilor călătorind, a mărilor şi cerului, se defineşte prin raportare cu steaua polară. Cu ea îl compară Shakespeare pe omul ce rămîne inflexibil: lulius Cezar. Steaua polară este motivul pentru care locuitorii nordului şi-au aşezat altarele templelor în direcţia Nordului. Vehicul al sufletului, întrupare a îngerilor care au vrut să rămînă pe pămînt sau pereche astrală a fiinţei, steaua reprezintă un semn divin şi un mod de comunicare dintre cer şi pămînt. In mentalitatea românească, stelele căzătoare sau apariţia cometelor anunţă nenorociri colective, molime şi dezastre cumplite. Stelele sînt considerate simboluri ale ordinii cosmice datorită drumului lor in jurul Stelei Polare (Axa Lumii), dar şi simboluri ale „luminii de sus”, care nu totdeauna este recunoscută. In numeroase mitologii, stelele sînt morţii care au fost primiţi în cer. Maria, Maica Domnului, este reprezentată adesea nu numai şezînd pe cornul lunii, ci şi înconjurată de o aură
136
în formă de coroană de stele. Imagi- nea-simbol a lui Christos este „steaua strălucitoare cea de dimineaţă”, „steaua din Bethlehem” cu opt raze. Stelele care cad din cer sînt trimişi ai Sfîrşitului lumii. Steaua mai este vehicul al sufletului, întrupare a îngerilor. Motivul posedă multiple semnificaţii, dar mai des simbolizează infinitul, gloria, profeţia, soarta. în Biblie, stelele simbolizează, uneori, gloria omenească.
în credinţele româneşti, apare ideea că fiecare suflet îşi are steaua sa; Emines- cu transpune această credinţă în „Povestea magului călător în stele”, în care steaua sufletului este numită „candela vieţii”.
Pentru poeţii romantici, steaua este, în primul rînd, un simbol al singurătăţii; bolta înstelată declanşează melancoliile ascunse, inoculează o stare de tristeţe meditativă. Imensitatea cerului înstelat stimulează intuiţia asupra nesfirşirii universului. Steaua căzătoare anunţă moartea cuiva, motiv reluat de Heliade-Rădu- lescu pentru a sublinia funcţiile malefice ale Zburătorului: „Tîrzie astă-seară râ- sare-acum şi luna,/ Şi cobe, cîteodatâ tot cade cîte-o stea** („Zburătorul”).
în poemul „Luceafărul” de M. Emi- nescu, contemplarea stelelor deşteaptă aspiraţia fiinţei spre evadarea din cercul strîmt al lumii. Dragostea are forţa de a roti stelele, de a-1 smulge pe luceafărul de seară din locul care i-a fost menit. Descoperirea lumii de către fata de împărat e intersectată de aspiraţia spre stea; atracţia departelui devine acum elegiacă, fata fiind incapabilă să încerce imposibilul. Cătălina are conştiinţa imposibilei întîlniri cu „steaua”, dar provenienţa şi
aspiraţia ei rămîne de natură egală cu imensitatea galactică: „în veci îl voi iubi şi-n veci/ Va rămînea departe../* Pentru Eminescu, steaua este şi semnul depărtării, imaginea opusă: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale atît de lungă,/ Că mii de ani au trebuit! Luminii să ne-ajungă” („La steaua”). în poezia „Sara pe deal” de M. Eminescu, stelele care „nasc umezi pe bolta senină** sînt o aluzie la lacrimile fiinţei copleşite de dragoste. Tînărul îndrăgostit din „Floare albastră” reface destinul Luceafărului: „cufundat în stele”, el trăieşte nostalgia unei iubiri pă- mîntene mereu refuzate.
Bacovia transfigurează steaua, în tradiţie folclorică, ca semn al morţii individuale: „Cu steaua care s-a desprins,/ Ce piere-acum în haos/ O inimă poate s-a stins/ Spre veşnicul repaos** („Ca mîi- ne”).
La T. Arghezi, steaua sugerează destinul, aspiraţia, cosmicizarea, corespondenţa: „Ştiu că steaua noastră agerâ-n Tărie/ Creşte şi aşteaptă în scripcâ s-o cobor** („Psalm**). în textul „între două nopţi”, simbolul se asociază cu imaginea lui Mesia: „Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu./ O stea era pe ceruri. în cer era tîrziu”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
