SINGUR SINGURATATE ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Singur/ Singurătate
Singurătatea este aliatul confesiunii poetice.
La M. Eminescu, singurătatea apare ca însemn al pierderii amorului: „Sfo- tem tot măi departe deolaltă ammdoij Vtsîndu-se-ntr-o clipă cu anii înapoi./ Din ce în ce mai singur mâ-ntunec şi îngheţi Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.”
In expoziţia romanului „Moromeţii” de M. Preda, imaginea lui Ilie Moromete este simbolică: el rămîrie Singur In mijlocul curţii, prevestind viitoarea lui singurătate, după ce copiii şi prietenii îl vor părăsi.
Motivul este reluat de T. Arghezi în ciclul „Psalmi”. Situat „între două nopţi”, cea a umbrei iniţiale şi cea a umbrei finale, în care se varsă grămezile de oseminte, poetul-om este sfîşiat de faustiana sete ontologică şi stă în faţa Divinităţii cu toate marile lui întrebări. Eroul liric trăieşte un acut sentiment de singurătate cosmică: „Tare sînt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în cîmpie”. N. Manolescu afirma că „psalmii sînt o luptă a poetului cu sine însuşi, cu evidenţa sentimentului de solitudine ce-1 copleşeşte”! In poezia „Belşug”, singurătatea este apanajul ţăranului: „El, singuratic,
132
duce către cer! Brazda pornită-n ţară de la vatră”. Singur, întrupat parcă din imensitatea cîmpiei şi trăgînd o brazdă nesfîrşită, acest ţăran pare a fi primul om a! Pămîntului, care continuă Creaţia divină, făcînd planeta să rodească.
La Bacovia, motivul se concretizează prin faptul că eul liric se simte pribeag pe pămlnt, odaia îl sufocă precum sicriul. O cauză a excitabilităţii şi agitaţiei este starea de gol în care liniştea devine apăsătoare sau provoacă stări nelămurite: „Eu stau, şi mă duc şi mă-ntorc”, „Stau singur în cavou”, „Singur, singur, singur”, „Eu sin- gur cu umbra”. Singurătatea ca neputinţă de a ieşi din sine, singurătatea de moarte, cavoul lăuntric sînt iremediabile, viaţa ne- maifiind decît veghe zădamică alături de imaginea „amorului de plumb”, pe care nici un strigăt nu-1 poate clinti.
Imaginea din „Baltagul” de M. Sado- veanu „stînd singură pe prispă ”, prefigurează viitorul destin al Victoriei, eroina romanului.
Senzaţia de singărătate din finalul dramei „Iona” de M. Sorescu este copleşitoare: în hăul spaţial străjuit de imaginea angoasantă a altei posibile captivităţi, Iona se află, parcă, la începutul lumii.
In poezia „A căzut cerul din ochii tăi” de G. Vieru, sentimentul singurătăţii este devastator: „Ca un pom doborî!t Însuşi graiul/ Parcă se aude câzînd./ Doamne, atît de singur,/ Atît de singuri N-am fost niciodată”. în alt text poetul mărturiseşte: „Îmi curge, mamă,/ Însingurarea pe trup/ Ca apa pe stînci. ”
Singurătatea este aliatul confesiunii poetice.
La M. Eminescu, singurătatea apare ca însemn al pierderii amorului: „Sfo- tem tot măi departe deolaltă ammdoij Vtsîndu-se-ntr-o clipă cu anii înapoi./ Din ce în ce mai singur mâ-ntunec şi îngheţi Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.”
In expoziţia romanului „Moromeţii” de M. Preda, imaginea lui Ilie Moromete este simbolică: el rămîrie Singur In mijlocul curţii, prevestind viitoarea lui singurătate, după ce copiii şi prietenii îl vor părăsi.
Motivul este reluat de T. Arghezi în ciclul „Psalmi”. Situat „între două nopţi”, cea a umbrei iniţiale şi cea a umbrei finale, în care se varsă grămezile de oseminte, poetul-om este sfîşiat de faustiana sete ontologică şi stă în faţa Divinităţii cu toate marile lui întrebări. Eroul liric trăieşte un acut sentiment de singurătate cosmică: „Tare sînt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în cîmpie”. N. Manolescu afirma că „psalmii sînt o luptă a poetului cu sine însuşi, cu evidenţa sentimentului de solitudine ce-1 copleşeşte”! In poezia „Belşug”, singurătatea este apanajul ţăranului: „El, singuratic,
132
duce către cer! Brazda pornită-n ţară de la vatră”. Singur, întrupat parcă din imensitatea cîmpiei şi trăgînd o brazdă nesfîrşită, acest ţăran pare a fi primul om a! Pămîntului, care continuă Creaţia divină, făcînd planeta să rodească.
La Bacovia, motivul se concretizează prin faptul că eul liric se simte pribeag pe pămlnt, odaia îl sufocă precum sicriul. O cauză a excitabilităţii şi agitaţiei este starea de gol în care liniştea devine apăsătoare sau provoacă stări nelămurite: „Eu stau, şi mă duc şi mă-ntorc”, „Stau singur în cavou”, „Singur, singur, singur”, „Eu sin- gur cu umbra”. Singurătatea ca neputinţă de a ieşi din sine, singurătatea de moarte, cavoul lăuntric sînt iremediabile, viaţa ne- maifiind decît veghe zădamică alături de imaginea „amorului de plumb”, pe care nici un strigăt nu-1 poate clinti.
Imaginea din „Baltagul” de M. Sado- veanu „stînd singură pe prispă ”, prefigurează viitorul destin al Victoriei, eroina romanului.
Senzaţia de singărătate din finalul dramei „Iona” de M. Sorescu este copleşitoare: în hăul spaţial străjuit de imaginea angoasantă a altei posibile captivităţi, Iona se află, parcă, la începutul lumii.
In poezia „A căzut cerul din ochii tăi” de G. Vieru, sentimentul singurătăţii este devastator: „Ca un pom doborî!t Însuşi graiul/ Parcă se aude câzînd./ Doamne, atît de singur,/ Atît de singuri N-am fost niciodată”. în alt text poetul mărturiseşte: „Îmi curge, mamă,/ Însingurarea pe trup/ Ca apa pe stînci. ”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
