SINGE ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Sînge
Sîngele simbolizează toate valorile solidare cu focul, căldura şi viaţa, valori
care se înrudesc cu soarele. Acestora li se asociază tot ceea ce este frumos, nobil, generos, elevat. Focul e considerat a fi un vehicul al vieţii. în registrul biblic, sîngele este viaţa. Potrivit unei tradiţii, sîngele divin, amestecat cu ţărînă, a dat naştere fiinţelor. Sîngele scurs din rana lui Christos în cupa Graal şi amestecat cu apă este, prin excelenţă, băutura vieţii fără de moarte. Aceleaşi semnificaţii simbolice sînt atribuite legămîntului de sînge. Sîngele mai corespunde şi căldurii vitale şi trupeşti, pasiunilor. Motivul duce cu gîndul la ideea de jertfă, la care se adaugă şi cea de crimă.
Sîngele are şi funcţie nefastă. în multe credinţe apare ca element blestemat, este considerat impur, declanşator al dramei instinctuale şi al vrăjitoriilor malefice. în credinţele româneşti, cu sînge de porumbel se fac farmecele de urît. Semn al deteriorării, sîngele ce curge ilustrează drama morţii. în balada „Mioriţa”, simbolul e asociat nefericirii pe care o declanşează moartea păstorului: „Ş-oile s-or strînge,/ Pe mine m-or plîngel Cu lacrimi de sînge!”. Scorpia din basmul „Tinereţe fără bătrîneţe...” se recunoaşte învinsă şi îi dă lui Făt-Frumos „înscris” cu sîngele ei.
în opera lui D. Cantemir „Istoria ieroglifică”, Hameleonul merge zilnic la poalele Munţilor Vrăjbii şi la „Jţntînile de sînge”, care reprezintă sursa răului. Astfel, fîntîna, simbol al cunoaşterii, se de- sacralizează, îşi pierde atribuţiile sacre, sugerindu-se astfel prăbuşirea lumii.
în „Moartea căprioarei” de N. Labiş, motivul este semn al vinovăţiei pe care o resimte eroul liric: „Pe zare curge sînge şi pieptul mi-e roşu/ De parcă mîinile pline
133
de sînge de piept mi le-am şters**.
Trupul slngerînd al lui Iisus, evocat în sonetul „în grădina Ghetsemani” de V. Voiculescu, este transfigurarea iubirii de oameni, a dorinţei de sacrificiu şi, totodată, a spaimei omeneşti de suferinţă: „Curgeau sudori de sînge pe chipu-i alb ca varul/Şi-amarnica-i strigare stîrnea în slăvi furtuna**.
Reluat de M. Sadoveanu în romanul său „Baltagur, motivul comportă semnificaţia legăturii între generaţii: „Sîn- gele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui, în paşi, în zboruri, în chemări”, pe fierul baltagului fiind „scris sînge**.
Motivul are conotaţii inedite în nuvela „Moara cu noroc” de I. Slavici. Lică Sămădăul* personaj demonic, nu respectă norma creştină de a nu ucide, de aceea este invadat de patima vărsării de sînge: „Ştiu numai că mă aflam la strîmtoare cînd am ucis primul om. Acum sîngele cald e un fel de boală, care mă apucă din cînd în cînd...”
Sîngele simbolizează toate valorile solidare cu focul, căldura şi viaţa, valori
care se înrudesc cu soarele. Acestora li se asociază tot ceea ce este frumos, nobil, generos, elevat. Focul e considerat a fi un vehicul al vieţii. în registrul biblic, sîngele este viaţa. Potrivit unei tradiţii, sîngele divin, amestecat cu ţărînă, a dat naştere fiinţelor. Sîngele scurs din rana lui Christos în cupa Graal şi amestecat cu apă este, prin excelenţă, băutura vieţii fără de moarte. Aceleaşi semnificaţii simbolice sînt atribuite legămîntului de sînge. Sîngele mai corespunde şi căldurii vitale şi trupeşti, pasiunilor. Motivul duce cu gîndul la ideea de jertfă, la care se adaugă şi cea de crimă.
Sîngele are şi funcţie nefastă. în multe credinţe apare ca element blestemat, este considerat impur, declanşator al dramei instinctuale şi al vrăjitoriilor malefice. în credinţele româneşti, cu sînge de porumbel se fac farmecele de urît. Semn al deteriorării, sîngele ce curge ilustrează drama morţii. în balada „Mioriţa”, simbolul e asociat nefericirii pe care o declanşează moartea păstorului: „Ş-oile s-or strînge,/ Pe mine m-or plîngel Cu lacrimi de sînge!”. Scorpia din basmul „Tinereţe fără bătrîneţe...” se recunoaşte învinsă şi îi dă lui Făt-Frumos „înscris” cu sîngele ei.
în opera lui D. Cantemir „Istoria ieroglifică”, Hameleonul merge zilnic la poalele Munţilor Vrăjbii şi la „Jţntînile de sînge”, care reprezintă sursa răului. Astfel, fîntîna, simbol al cunoaşterii, se de- sacralizează, îşi pierde atribuţiile sacre, sugerindu-se astfel prăbuşirea lumii.
în „Moartea căprioarei” de N. Labiş, motivul este semn al vinovăţiei pe care o resimte eroul liric: „Pe zare curge sînge şi pieptul mi-e roşu/ De parcă mîinile pline
133
de sînge de piept mi le-am şters**.
Trupul slngerînd al lui Iisus, evocat în sonetul „în grădina Ghetsemani” de V. Voiculescu, este transfigurarea iubirii de oameni, a dorinţei de sacrificiu şi, totodată, a spaimei omeneşti de suferinţă: „Curgeau sudori de sînge pe chipu-i alb ca varul/Şi-amarnica-i strigare stîrnea în slăvi furtuna**.
Reluat de M. Sadoveanu în romanul său „Baltagur, motivul comportă semnificaţia legăturii între generaţii: „Sîn- gele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui, în paşi, în zboruri, în chemări”, pe fierul baltagului fiind „scris sînge**.
Motivul are conotaţii inedite în nuvela „Moara cu noroc” de I. Slavici. Lică Sămădăul* personaj demonic, nu respectă norma creştină de a nu ucide, de aceea este invadat de patima vărsării de sînge: „Ştiu numai că mă aflam la strîmtoare cînd am ucis primul om. Acum sîngele cald e un fel de boală, care mă apucă din cînd în cînd...”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
