PAMINT GLIE ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Pămînt/ glie
Pămîntul, glia se opune, simbolic, cerului. Glia suportă, iar cerul acoperă; toate fiinţele se împărtăşesc dintr-însa la naştere, căci este femeie şi mumă. Virtuţile pămîntului sînt blîndeţea şi supunerea, fermitatea liniştită şi durabilă. Pămîntul este substanţa universală, Haosul primordial, materia primă despărţită de ape, e materia din care ziditorul l-a modelat pe om. Glia este fecioara pe care a pătruns-o sapa sau plugul, fecundată de ploaie şi de sînge - seminţele Cerului. Pămîntul, glia simbolizează funcţia maternă: „Ea dă viaţă şi o ia înapoiSînt triburi africane care au obiceiul să mă- nînce pămînt; în acest caz pămîntul apare ca simbol de identificare. Pentru azteci, zeiţa Pămînt are două aspecte opuse: este Muma Nutritoare, care ne permite să trăim în vegetaţia ei; în schimb, ea cere morţi cu care se grăneşte şi, In acest sens, este distrugătoare. Un trib din Bolivia se
întoarce la locul presupus strămoşilor săi de fiecare dată, cînd simte nevoia să- şi reînnoiască energia. Pămîntul devine astfel simbol al conştientului, al dorinţei pămînteşti şi al posibilităţilor sale de sublimare şi de pervertire”. Pămîntul este arena conflictelor de conştiinţă în fiinţa umană.
Pămîntul apare ca substitut al mării germinative, spaţiu al încolţirii miraculoaselor seminţe, loc în care se repetă, în fiecare primăvară, Creaţia divină, precum în pastelul „Semănătorii” de V. Alecsandri: „Semănătorii harnici, cu sacul subsuoară,/ Pâşescu-n lungul brazdei pe fragedul pămînt
în poezia „Patria română”, G. Coş- buc suprapune ideea de pămînt cu cea de patrie: „Patria ne-o fi pămîntul unde ne-au trăit strămoşii”.
Pentru N. Labiş, pămîntul este o comoară sfîntă: „Tu, pămînt al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă,/ Încălzit de buze arse de tot neamul lui Ion”
Pămîntul îl marchează pe Ilie Moro- mete din romanul „Moromeţii” de M. Preda. Durerii tatălui înşelat i se adaugă şi drama pămîntului: obligat de împrejurări să vîndă o parte din acesta pentru a-1 întreţine pe Nicolae la învăţătură, Ilie îşi pierde veselia şi plăcerea de a vorbi, devenind o umbră a ceea ce fusese cîndva. Pentru el pămîntul înseamnă libertate materială şi spirituală: „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”.
In romanul „Ion” de L Rebreanu, pămîntul, ca simbol, se află în prim-plan şi pare a respira forţe mistuitoare, opera conferindu-i dimensiuni mitologice: în preajma lui şi auzindu-i „glasul”, Ion devine alt om („Ion se simţi crescînd din
114
ce în ce mai mare”), de parcă şi el ar fi devenit un Uriaş prin înfrăţirea cu acest Pămînt care respira şi trăia, unindu-şi glasurile într-un imn închinat soarelui. Gestul sărutului gliei este simbolic: încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pâmîntul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...” In ciuda spectacolului funest, In romanul „Pădurea spîn- zuraţilor” de acelaşi narator, pămintul emană speranţă.
Pămintul este motivul-axă al povestirii „Frunze de dor” de I. Druţă: personajul Gheorghe Doinaru trăieşte drama pămîntului, dramă ce vine dintr-o mentalitate plămădită generaţii la rînd: „N-ar fi vrut să moară deloc, niciodată, pentru că iubea pâmîntul din Hîrtoape, iubea snopii mari şi grei cu spicul sunînd a grîu răscopt, iubea iarba înaltă, bună de coasă, mînjii cu stele în frunte, iar aceste patimi, veşnice fiind, îi cereau şi lui să fie veşnic”, „Cîmpul îi făgăduise scîndu- ri pentru podele, parale pentru meşteri, vin pentru masa musafirilor, şi Gheorghe a devenit un rob al pămîntului”. In romanul „Clopotniţa”, autorul afirmă: „Pămînt sfint al străbunilor, pămînt al părinţilor, pămînt al copiilor noştri şi nu ştiu cum ar mai putea fi ea numită , acea matcă a neamului, acel fior dulce al inimii ce te zguduie de fiecare dată cînd râmîi faţă în faţă cu el. Pămînt arat, arat şi semănat...”
„Botezul cu pămînt” din textul lui L. Blaga „Călugărul bătrîn îmi şopteşte din prag” semnifică dorul de moarte, renaşterea prin moarte: „Azi tac aici, şi golul pămîntuluif îmi sună în urechi ca
o talangă de lut./ Âştept în prag răcoarea sfirşitului./ Mai este mult? Vino, tinere,/ ia ţârnă un pumn/ şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin./ Botează-mă cu pămînt.”
Motivul comportă sensul matricei primordiale în contextul romanului „Baltagul” de M. Sadoveanu. Astfel, osemintele lui Nechifor Lipan sînt puse „în pămînt sfint”, hărăzindu-se astfel răposatului „binecuvîntarea din urmă şi rugăciunile de care n-a avut parte”.
Motivul pămîntului şi al ţărînei, la D. Matcovschi, simbolizează mîndria naţională, patriotismul înflăcărat, durerea neogoită şi rezistenţa prometeică, nemoartea şi veşnica înnoire: „Iar el, pămintul sfint, ne iartă răbdător,/ Cum tata-şi iartă fiul cel mult risipitor”.
Pămîntul, glia se opune, simbolic, cerului. Glia suportă, iar cerul acoperă; toate fiinţele se împărtăşesc dintr-însa la naştere, căci este femeie şi mumă. Virtuţile pămîntului sînt blîndeţea şi supunerea, fermitatea liniştită şi durabilă. Pămîntul este substanţa universală, Haosul primordial, materia primă despărţită de ape, e materia din care ziditorul l-a modelat pe om. Glia este fecioara pe care a pătruns-o sapa sau plugul, fecundată de ploaie şi de sînge - seminţele Cerului. Pămîntul, glia simbolizează funcţia maternă: „Ea dă viaţă şi o ia înapoiSînt triburi africane care au obiceiul să mă- nînce pămînt; în acest caz pămîntul apare ca simbol de identificare. Pentru azteci, zeiţa Pămînt are două aspecte opuse: este Muma Nutritoare, care ne permite să trăim în vegetaţia ei; în schimb, ea cere morţi cu care se grăneşte şi, In acest sens, este distrugătoare. Un trib din Bolivia se
întoarce la locul presupus strămoşilor săi de fiecare dată, cînd simte nevoia să- şi reînnoiască energia. Pămîntul devine astfel simbol al conştientului, al dorinţei pămînteşti şi al posibilităţilor sale de sublimare şi de pervertire”. Pămîntul este arena conflictelor de conştiinţă în fiinţa umană.
Pămîntul apare ca substitut al mării germinative, spaţiu al încolţirii miraculoaselor seminţe, loc în care se repetă, în fiecare primăvară, Creaţia divină, precum în pastelul „Semănătorii” de V. Alecsandri: „Semănătorii harnici, cu sacul subsuoară,/ Pâşescu-n lungul brazdei pe fragedul pămînt
în poezia „Patria română”, G. Coş- buc suprapune ideea de pămînt cu cea de patrie: „Patria ne-o fi pămîntul unde ne-au trăit strămoşii”.
Pentru N. Labiş, pămîntul este o comoară sfîntă: „Tu, pămînt al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă,/ Încălzit de buze arse de tot neamul lui Ion”
Pămîntul îl marchează pe Ilie Moro- mete din romanul „Moromeţii” de M. Preda. Durerii tatălui înşelat i se adaugă şi drama pămîntului: obligat de împrejurări să vîndă o parte din acesta pentru a-1 întreţine pe Nicolae la învăţătură, Ilie îşi pierde veselia şi plăcerea de a vorbi, devenind o umbră a ceea ce fusese cîndva. Pentru el pămîntul înseamnă libertate materială şi spirituală: „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”.
In romanul „Ion” de L Rebreanu, pămîntul, ca simbol, se află în prim-plan şi pare a respira forţe mistuitoare, opera conferindu-i dimensiuni mitologice: în preajma lui şi auzindu-i „glasul”, Ion devine alt om („Ion se simţi crescînd din
114
ce în ce mai mare”), de parcă şi el ar fi devenit un Uriaş prin înfrăţirea cu acest Pămînt care respira şi trăia, unindu-şi glasurile într-un imn închinat soarelui. Gestul sărutului gliei este simbolic: încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pâmîntul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...” In ciuda spectacolului funest, In romanul „Pădurea spîn- zuraţilor” de acelaşi narator, pămintul emană speranţă.
Pămintul este motivul-axă al povestirii „Frunze de dor” de I. Druţă: personajul Gheorghe Doinaru trăieşte drama pămîntului, dramă ce vine dintr-o mentalitate plămădită generaţii la rînd: „N-ar fi vrut să moară deloc, niciodată, pentru că iubea pâmîntul din Hîrtoape, iubea snopii mari şi grei cu spicul sunînd a grîu răscopt, iubea iarba înaltă, bună de coasă, mînjii cu stele în frunte, iar aceste patimi, veşnice fiind, îi cereau şi lui să fie veşnic”, „Cîmpul îi făgăduise scîndu- ri pentru podele, parale pentru meşteri, vin pentru masa musafirilor, şi Gheorghe a devenit un rob al pămîntului”. In romanul „Clopotniţa”, autorul afirmă: „Pămînt sfint al străbunilor, pămînt al părinţilor, pămînt al copiilor noştri şi nu ştiu cum ar mai putea fi ea numită , acea matcă a neamului, acel fior dulce al inimii ce te zguduie de fiecare dată cînd râmîi faţă în faţă cu el. Pămînt arat, arat şi semănat...”
„Botezul cu pămînt” din textul lui L. Blaga „Călugărul bătrîn îmi şopteşte din prag” semnifică dorul de moarte, renaşterea prin moarte: „Azi tac aici, şi golul pămîntuluif îmi sună în urechi ca
o talangă de lut./ Âştept în prag răcoarea sfirşitului./ Mai este mult? Vino, tinere,/ ia ţârnă un pumn/ şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin./ Botează-mă cu pămînt.”
Motivul comportă sensul matricei primordiale în contextul romanului „Baltagul” de M. Sadoveanu. Astfel, osemintele lui Nechifor Lipan sînt puse „în pămînt sfint”, hărăzindu-se astfel răposatului „binecuvîntarea din urmă şi rugăciunile de care n-a avut parte”.
Motivul pămîntului şi al ţărînei, la D. Matcovschi, simbolizează mîndria naţională, patriotismul înflăcărat, durerea neogoită şi rezistenţa prometeică, nemoartea şi veşnica înnoire: „Iar el, pămintul sfint, ne iartă răbdător,/ Cum tata-şi iartă fiul cel mult risipitor”.
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
