NEGRU ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Negru
în valoare absolută, Negrul, culoarea contrară Albului, este egalul acestuia, ca limită fie a culorilor calde, fie a celor reci.
Simbolic, negrul este înţeles cel mai adesea sub aspectul său negativ. Plasat în dedesubtul lumii, negrul exprimă pasivitatea, starea de moarte deplină. Negrul este, aşadar, o culoare de doliu - şi nu ca albul, ci într-un mod mai copleşitor. Doliul alb are în el ceva mesianic el indică o absenţă temporară. Albul este culoarea de doliu a regilor şi a zeilor ce trebuie şi urmează să se renască: formula „Regele a muriţi” se potriveşte curţii regale franceze, unde se purta doliu alb. Despre doliul negru se poate spune că este doliul fără speranţă. „Ca un nimic fără posibilităţi, ca un nimic mort după ce a murit soarele, ca o tăcere veşnică, fără viitor, fără măcar speranţa vreunui viitor”. Doliul negru înseamnă pierderea definitivă, prăbuşirea pe vecie în Neant. Primii oameni se înveşmîntează în negru atunci cînd sînt izgoniţi din rai. Hieroglifa femeii ce rămîne văduvă pînă la moarte este porumbelul negru. Negrul cald şi strălucitor, provenind din roşu, reprezintă suma culorilor.
Negrul mai este culoarea haosului original, a apelor inferioare, a morţii.
Negrul e întunericul terestru al nopţii, răul, angoasa, tristeţea, inconştienţa şi Moartea, dar şi pămîntul fertil. Negrul înseamnă întunericul originilor, el precede creaţia. în cîteva icoane din evul mediu, trădătorul Iuda apare cu o aureolă neagră.
Acest negru asociat Răului şi Inconştienţei se regăseşte în expresii de tipul: a-şi face gînduri negre, a i se face negru la suflet. O povară de culoare neagră va părea mai grea decît una de culoare albă. Negrul, conform unor tradiţii, este locul germinaţiilor: e culoarea originilor, a începuturilor, a impregnărilor, a oculţărilor, în faza lor germinativă, înainte de explozia luminoasă a naşterii. Animalele cu blană neagră sînt considerate nefaste. Găinile negre sînt folosite în vrăjitorie.
în balada populară „Mioriţa”, oile vor fi chemate „la negru zăvoi”, adică acolo unde stăpînul va intra în umbra morţii („Că-i iarbă de noi/ Şi umbră de voi”), umbra prevestind răcoarea sfirşi- tului.
Castelul „negru1* în care trăieşte Cătălina din poemul eminescian „Luceafărul” constutuie un simbol al destinului uman limitat, iar perspectiva infinită a Cosmosului „are aici semnificaţia ascunsă a tarîmului morţii” (Marin Min- cu). „Negrul” din adresarea Luceafărului către Demiurg îl caracterizează ca pe un nefericit apăsat de propria sa eternitate: „De greul negrei veşnicii,t Părinte, mă dezleagă”, iar noţiunile de „viaţă”, „moarte”, „veşnicie” capătă sensuri noi în gura celui „menit” să fie etern.
Poezia „Negru” de G. Bacovia sintetizează motivele ploii, morţii şi culorilor. Poetul oferă „viziunea infernală a unei
102
ploi negre de cărbune** (G. Călinescu), atmosfera copleşitoare a iadului de după ardere în care totul s-a redus la scrum: „Vibrau scîntei de vis... noian de negru,/ Carbonizat, amorul fumega! Parfum de pene arse şi ploua,../ Negru, numai noian de negru...** In poezia „Decor” prezenţa negrului în trupul copacilor, în penele păsării şi în frunzele moarte unifică totul sub semnul destinului morţii.
In romanul „Pădurea spînzuraţilor” de L. Rebreanu, motivul este în consonanţă cu momentul funest: „perdelele înserării sînt negre”, întunericul se aşterne „ca un linţoliu negru** ce îndoliază planeta. Siluetele oamenilor sînt „negre**, ca şi cînd „ toţi oamenii s-arfi prefăcut în stafii fără odihnă**. In acest spaţiu cernit, chiar şi albul reprezintă moartea: „Numai spînzurâtoarea albea nepâsâtoare**. Reflectat în sufletul lui Bologa, întunericul capătă dimensiuni cosmice, ca la şftrşit de lume.
în valoare absolută, Negrul, culoarea contrară Albului, este egalul acestuia, ca limită fie a culorilor calde, fie a celor reci.
Simbolic, negrul este înţeles cel mai adesea sub aspectul său negativ. Plasat în dedesubtul lumii, negrul exprimă pasivitatea, starea de moarte deplină. Negrul este, aşadar, o culoare de doliu - şi nu ca albul, ci într-un mod mai copleşitor. Doliul alb are în el ceva mesianic el indică o absenţă temporară. Albul este culoarea de doliu a regilor şi a zeilor ce trebuie şi urmează să se renască: formula „Regele a muriţi” se potriveşte curţii regale franceze, unde se purta doliu alb. Despre doliul negru se poate spune că este doliul fără speranţă. „Ca un nimic fără posibilităţi, ca un nimic mort după ce a murit soarele, ca o tăcere veşnică, fără viitor, fără măcar speranţa vreunui viitor”. Doliul negru înseamnă pierderea definitivă, prăbuşirea pe vecie în Neant. Primii oameni se înveşmîntează în negru atunci cînd sînt izgoniţi din rai. Hieroglifa femeii ce rămîne văduvă pînă la moarte este porumbelul negru. Negrul cald şi strălucitor, provenind din roşu, reprezintă suma culorilor.
Negrul mai este culoarea haosului original, a apelor inferioare, a morţii.
Negrul e întunericul terestru al nopţii, răul, angoasa, tristeţea, inconştienţa şi Moartea, dar şi pămîntul fertil. Negrul înseamnă întunericul originilor, el precede creaţia. în cîteva icoane din evul mediu, trădătorul Iuda apare cu o aureolă neagră.
Acest negru asociat Răului şi Inconştienţei se regăseşte în expresii de tipul: a-şi face gînduri negre, a i se face negru la suflet. O povară de culoare neagră va părea mai grea decît una de culoare albă. Negrul, conform unor tradiţii, este locul germinaţiilor: e culoarea originilor, a începuturilor, a impregnărilor, a oculţărilor, în faza lor germinativă, înainte de explozia luminoasă a naşterii. Animalele cu blană neagră sînt considerate nefaste. Găinile negre sînt folosite în vrăjitorie.
în balada populară „Mioriţa”, oile vor fi chemate „la negru zăvoi”, adică acolo unde stăpînul va intra în umbra morţii („Că-i iarbă de noi/ Şi umbră de voi”), umbra prevestind răcoarea sfirşi- tului.
Castelul „negru1* în care trăieşte Cătălina din poemul eminescian „Luceafărul” constutuie un simbol al destinului uman limitat, iar perspectiva infinită a Cosmosului „are aici semnificaţia ascunsă a tarîmului morţii” (Marin Min- cu). „Negrul” din adresarea Luceafărului către Demiurg îl caracterizează ca pe un nefericit apăsat de propria sa eternitate: „De greul negrei veşnicii,t Părinte, mă dezleagă”, iar noţiunile de „viaţă”, „moarte”, „veşnicie” capătă sensuri noi în gura celui „menit” să fie etern.
Poezia „Negru” de G. Bacovia sintetizează motivele ploii, morţii şi culorilor. Poetul oferă „viziunea infernală a unei
102
ploi negre de cărbune** (G. Călinescu), atmosfera copleşitoare a iadului de după ardere în care totul s-a redus la scrum: „Vibrau scîntei de vis... noian de negru,/ Carbonizat, amorul fumega! Parfum de pene arse şi ploua,../ Negru, numai noian de negru...** In poezia „Decor” prezenţa negrului în trupul copacilor, în penele păsării şi în frunzele moarte unifică totul sub semnul destinului morţii.
In romanul „Pădurea spînzuraţilor” de L. Rebreanu, motivul este în consonanţă cu momentul funest: „perdelele înserării sînt negre”, întunericul se aşterne „ca un linţoliu negru** ce îndoliază planeta. Siluetele oamenilor sînt „negre**, ca şi cînd „ toţi oamenii s-arfi prefăcut în stafii fără odihnă**. In acest spaţiu cernit, chiar şi albul reprezintă moartea: „Numai spînzurâtoarea albea nepâsâtoare**. Reflectat în sufletul lui Bologa, întunericul capătă dimensiuni cosmice, ca la şftrşit de lume.
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
