LUNA ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Lună
Simbol cultivat de scriitorii romantici, luna întreţine feeria naturii, dar şi trăirea artistică; considerată măsură a timpului, luna totalizează sensurile morţii şi ale duratei. în mentalităţile religioase, luna sugerează viaţa care se repetă ritmic. Ea stăpîneşte fiinţa şi îi inoculează dorul de moarte. în special, în faza ei micşorată, de crai-nou, luna exercită o dulce teroare asupra fiinţei. De rînd cu alte semnificaţii, luna e considerată „primul mort”. Timp de trei nopţi, în fiecare lună, luna e ca şi moartă, dispare. Apoi reapare, sporind în strălucire. Pentru oameni, luna mai este trecerea de la viaţă la moarte şi invers. Multe popoare o consideră chiar locul acestei treceri. Luna aduce ploaie.
Luna neagră este simbolul nefast al distrugerii, al pasiunilor tenebroase şi
răufăcătoare, al energiilor duşmănoase, care trebuie biruite, al vidului absolut, al găurii negre avînd o putere de atracţie şi absorbţie înfricoşătoare.
în basmul „Făt-Frumos din lacrimă” de M. Eminescu, luna coboară să culeagă morţii din pustie. Tot ca loc de recluziune a sufletelor fericite luna apare şi în nuvela „Sărmanul Dionis”: fiinţa astrală a călugărului Dan îşi „construieşte” o lume paradiziacă pe acest astru. Sub imperiul Luminii selenare, Dionis săvîrşeş- te ritualul magic de anulare a timpului. Avertisment al morţii şi simbol al unei vieţi promise, luna ocupă, de altfel, un loc însemnat în textele eminesciene; „ea răsare ca o vatră de jăratec” („Călin (file din poveste)”); „umple cîmpiile cu ochiul ei mîndru, triumfal” („împărat şi proletar”); deschide poarta-ntrării, spre universul interior, adică „propria-ne lume”, provoacă gîndirea bătrînului dascăl: yyTimpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie” („Scrisoarea I”); „adună dorurile şi durerile lumii” („Scrisoarea I”, „Scrisoarea III”); „varsă apelor văpaie” („Lasă-ţi lumea...”); este „scutul argin- tos” al cerului („Ec6”), are „lumina blîn- dâ” („Lacul”). în finalul „Scrisorii III”, răsărirea lunii coincide cu reinstaurarea păcii: „Pîn ce izvorăsc din veacuri stele una cîte una/ Şi din neguri, dintre codri, tremurînds-arată luna...”In „Scrisoarea I”, luna simbolizează conştiinţa universală, principiul feminin şi are rolul de a transfigura realitatea: „Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi”. Luna căreia i se adresează poetul reprezintă ochiul universului, elementul esenţial al cosmosului, martoră a realităţilor pă- mînteşti: „Lună tut stăpîn-a lumii, pe
89
a lumii boltă luneci/ Şi gîndirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci;/ Mii pustiuri scînteiazâ sub lumina ta fecioară/ Şi cîţi codri-ascund în umbră strălucire de iz- voarân.
în poemul „Luceafărul” de M. Emi- nescu, motivul lunii stabileşte relaţia cu astralul, anticipînd îndrăgostirea de Luceafăr. Comparînd-o pe Cătălina cu luna, autorul o aşază în apropierea aştrilor, dîndu-i dreptul să aspire spre ceea ce este veşnic. în poezia „Crăiasa din poveşti”, luna sugerează virginitatea şi castitatea fetei. Ca ochi al fetei, ea suscită visul acesteia.
Luna apare în cele mai dramatice momente ale nuvelei „Dincolo de nisipuri” de F. Neagu: „Drumul era greu. Copitele se înfundau în nisip. Un cal se poticni şi necheză. Stăpînul îi dădu în cap cu pumntXl. în faţă răsărise luna. Era galbenă şi vălurită ca obrazul unei bătrine”, „Şuşteru nu-i chema. Privi luna ce se ofilea pe muchia aceluiaşi deal.” Aspectul lunii sugerează lupta dintre viaţă şi moarte.
La G. Topîrceanu, în „Vara la ţară”, luna capătă un aspect banal, în consonanţă cu tiparele vechi de la ţară: „Doar- me-apoi adînc comuna.../ Numai luna/ Galbenă ca un bostan/ Iese, mare şi rurală./ La iveală,/ Dintr-o margine de lan.”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
Simbol cultivat de scriitorii romantici, luna întreţine feeria naturii, dar şi trăirea artistică; considerată măsură a timpului, luna totalizează sensurile morţii şi ale duratei. în mentalităţile religioase, luna sugerează viaţa care se repetă ritmic. Ea stăpîneşte fiinţa şi îi inoculează dorul de moarte. în special, în faza ei micşorată, de crai-nou, luna exercită o dulce teroare asupra fiinţei. De rînd cu alte semnificaţii, luna e considerată „primul mort”. Timp de trei nopţi, în fiecare lună, luna e ca şi moartă, dispare. Apoi reapare, sporind în strălucire. Pentru oameni, luna mai este trecerea de la viaţă la moarte şi invers. Multe popoare o consideră chiar locul acestei treceri. Luna aduce ploaie.
Luna neagră este simbolul nefast al distrugerii, al pasiunilor tenebroase şi
răufăcătoare, al energiilor duşmănoase, care trebuie biruite, al vidului absolut, al găurii negre avînd o putere de atracţie şi absorbţie înfricoşătoare.
în basmul „Făt-Frumos din lacrimă” de M. Eminescu, luna coboară să culeagă morţii din pustie. Tot ca loc de recluziune a sufletelor fericite luna apare şi în nuvela „Sărmanul Dionis”: fiinţa astrală a călugărului Dan îşi „construieşte” o lume paradiziacă pe acest astru. Sub imperiul Luminii selenare, Dionis săvîrşeş- te ritualul magic de anulare a timpului. Avertisment al morţii şi simbol al unei vieţi promise, luna ocupă, de altfel, un loc însemnat în textele eminesciene; „ea răsare ca o vatră de jăratec” („Călin (file din poveste)”); „umple cîmpiile cu ochiul ei mîndru, triumfal” („împărat şi proletar”); deschide poarta-ntrării, spre universul interior, adică „propria-ne lume”, provoacă gîndirea bătrînului dascăl: yyTimpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie” („Scrisoarea I”); „adună dorurile şi durerile lumii” („Scrisoarea I”, „Scrisoarea III”); „varsă apelor văpaie” („Lasă-ţi lumea...”); este „scutul argin- tos” al cerului („Ec6”), are „lumina blîn- dâ” („Lacul”). în finalul „Scrisorii III”, răsărirea lunii coincide cu reinstaurarea păcii: „Pîn ce izvorăsc din veacuri stele una cîte una/ Şi din neguri, dintre codri, tremurînds-arată luna...”In „Scrisoarea I”, luna simbolizează conştiinţa universală, principiul feminin şi are rolul de a transfigura realitatea: „Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi”. Luna căreia i se adresează poetul reprezintă ochiul universului, elementul esenţial al cosmosului, martoră a realităţilor pă- mînteşti: „Lună tut stăpîn-a lumii, pe
89
a lumii boltă luneci/ Şi gîndirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci;/ Mii pustiuri scînteiazâ sub lumina ta fecioară/ Şi cîţi codri-ascund în umbră strălucire de iz- voarân.
în poemul „Luceafărul” de M. Emi- nescu, motivul lunii stabileşte relaţia cu astralul, anticipînd îndrăgostirea de Luceafăr. Comparînd-o pe Cătălina cu luna, autorul o aşază în apropierea aştrilor, dîndu-i dreptul să aspire spre ceea ce este veşnic. în poezia „Crăiasa din poveşti”, luna sugerează virginitatea şi castitatea fetei. Ca ochi al fetei, ea suscită visul acesteia.
Luna apare în cele mai dramatice momente ale nuvelei „Dincolo de nisipuri” de F. Neagu: „Drumul era greu. Copitele se înfundau în nisip. Un cal se poticni şi necheză. Stăpînul îi dădu în cap cu pumntXl. în faţă răsărise luna. Era galbenă şi vălurită ca obrazul unei bătrine”, „Şuşteru nu-i chema. Privi luna ce se ofilea pe muchia aceluiaşi deal.” Aspectul lunii sugerează lupta dintre viaţă şi moarte.
La G. Topîrceanu, în „Vara la ţară”, luna capătă un aspect banal, în consonanţă cu tiparele vechi de la ţară: „Doar- me-apoi adînc comuna.../ Numai luna/ Galbenă ca un bostan/ Iese, mare şi rurală./ La iveală,/ Dintr-o margine de lan.”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră