LUMINA ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Lumină
Simbolul luminii poate fi interpretat drept aspect al lumii informale. „Mer- gînd spre lumina, o luăm pe un drum care pare să poată duce dincolo de lumină, adică dincolo de orice formă, dar şi dincolo de orice senzaţie şi de orice noţiune” Simbolismul ieşirii din beznă se regăseşte în toate ritualele de iniţiere, ca, de pildă, în mitologiile morţii, ale dramei vegetale (sămînţa îngropată în pămînt, întunericul din care va răsări o plantă nouă). Lumina mai înseamnă cunoaştere. In China, simbolul sintetizează lumina soarelui şi a lunii. „Facerea” înseamnă iluminare, ordonarea haosului prin vibraţie. Operaţiunea cosmogonică este o despărţire a întunericului de lumină, la origine amestecate. Lumina şi întunericul sînt de aceeaşi natură. Nemurirea a fost, pînă la urmă, concepută dintr-un corp luminos.
Semn al vieţii, bunătăţii, lumina simbolizează totodată cunoaşterea, adevărul şi speranţa. Alteori este un mijloc de descoperire şi descifrare a misterului. Lumina care apare în calea personajelor din basme şi licăreşte printre trunchiurile copacilor simbolizează speranţa în existenţa unui loc de refugiu.
Luceafărul din poemul cu acelaşi titlu de M. Eminescu pătrunde în sufletul fetei întîi ca lumină („Răsare şi străluce"). Atingerile luminii, jocul misterios şi feeric al acesteia crează un cadru interior romantic de o mare frumuseţe şi suave sugestii erotice: („Alunectndpe-o rază”), Sufletul pur al fetei apare ca un spectacol al luminii („Ţesînd cu recile-i scintei'1). Apoi Luceafărul se naşte din lumină („Scăldat în foc de soare”). Dacă, potrivit unor concepţii mitice, la originea lumii se află lumina, el aparţine înseşi esenţei demiurgice primordiale. El e o sumă a elementelor cosmice, ceea ce presupune coexistenţa contrariilor pe care încorporarea sa o pune în evidenţă; el este esenţa luminoasă a universului uman. Insă, în proximitate, lumina nemuritoare a Luceafărului este insuportabilă: „Ochiul tău mâ-ngheaţâ”, „Privirea ta mă arde", în poezia „Lumină”, poetul exprimă ideea că lumina cerească nu se dă decît ortodocşilor, fiindcă doar ei au credinţă adevărată: „Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală”, iar în „Scrisoarea I” de acelaşi autor, motivul semnifică principiul de existenţă a lumii. Contemplat de bătrînul dascăl, viitorul e perceput ca o desfacere a alcătuirii cosmice din resortul luminii: „Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvîrl rebeli în spaţ/ Ei, din frînele luminii şi ai soarelui scăpaţi”. Raza lu87
nii şi „geniul morţii” amplifică imaginea perisabilităţii fiinţei umane: „Şi pe toţi ce-n astă lume sînt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stâpîneşte raza ta şi geniul morţiin.
Proiectat în lumină încă din prima scenă a romanului „Fraţii Jderi” de M. Sadoveanu, chipul lui Ştefan cel Mare poartă o aură de sfinţenie: „Şiragurile dinţii păreau a nu cuteza să ridice frunţile către strălucitul chip ăl domniei”.
La O. Goga, lumina sugerează armonia şi echilibrul ca lege fundamentală a creaţiei: „Dezleagă minţii mele taina/ Şi legeafarmecelorfirii../ Dă-mi cîntecul şi dă-mi lumina** („Rugăciune”).
în poezia „Testament” de T. Arghe- zi, motivul comportă semnificaţia de iluminare prin ştiinţa de carte: „E-ndrep- tăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure”, iar la V. Romanciuc, motivul luminii ţine cu precădere de o energie ce se degajă din totala dăruire şi reînfiinţare a bunătăţii şi demnităţii omeneşti, generatorul ei fiind mai degrabă inima: „Nu mă încumet să-i aplaud harulj Să nu-i jignesc lumina din glas izvorîtoa- re...” („Privighetoarea”).
Motivul e dominant în „Eu nu strivesc corola de mununi a lumii” de L. Blaga. Poetul sugerează ideea că cunoaşterea prin iubire nu risipeşte (nu striveşte cu lumina ei) vraja (frumuseţea) lumii, fiindcă a cunoaşte prin iubire înseamnă a te contopi cu obiectul - corola de minuni a lumii, altfel spus, cu misterul ca frumuseţe a lumii. Eul liric adaugă lumii misterul său - lumina lui (iubirea lui), amplifică misterele, păstrînd astfel funcţia creatoare a timpului original, în c^re s-a născut „lumina dinţii”: „Eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină -/ şi- ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţiiJ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfint mister...” în volumul „Poemele luminii” de acelaşi autor, lumina - simbolul iubirii - apare ca potenţială realitate metafizică: „Lumina ce-o simt/ năvâlindu-mi în piept cînd te văd/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dinţii, din lumina aceea-nsetatâ adine de viaţă?**.
Motivul luminii constituie un motiv central al romanului „Pădurea spînzura- ţilor” de L. Rebreanu. Apostol cunoaşte lumina divină a credinţei, în adolescenţă îl frămîntă lumina idealului, în anii de studenţie absoarbe lumina cunoaşterii filozofice, pe front dobîndeşte lumina gloriei, prin dragostea Ilonei se îmbogăţeşte cu lumina dragostei, în ochii lui Cervenco recapătă lumina sufletului şi, în sfîrşit, descoperă lumina reflectorului, care îi leagă de tabăra adversă. Deşi, în contextul romanului, clipa aleasă de destin pentru intrarea în nefiinţă a celor două personaje este alta (sublocotenentul ceh Svoboda este executat la lăsarea serii, iar românul Apostol Bologa - la răsăritul soarelui), cele două morţi se aseamănă prin lumina izbucnită în ochii condamnaţilor, de parcă unul ar fi copia celuilalt sau, poate, a unui şir reprezen- tînd „pădurea spînzuraţilor”. în scena spînzurării lui Svoboda, în momentul morţii, o lumină mare i se răspîndeşte cehului pe figură şi „cu privirea lucitoare, cu faţa luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbîndâ mare... ”. Lumina izbucnită în ochii iui Bologa, odată cu primele raze ale soarelui, sugerează o
88
nouă Geneză, în care omul este proiectat pe fundalul Universului.
într-o suită de 23 de elegii ale lui Cai- sîn Culiev, mama simbolizează Lumina, raţiunea de a fi a poetului-fiu mamă: „Chiar ziua neagră-a mea rîvnea lumină,/ Căci mama e izvor şi tărie a fiinţei mele.”
în „La Medeleni” de Ionel Teodo- reanu, lumina zilei face parte din registrul de minuni ale naturii, iar dispariţia ei echivalează cu plînsul: „Pădurile de brazi sînt pline de trupurile luminii ca timpul de zile între nopţL.E veselă ca un copil lumina de cîmpie, cu zări deschise şi pe mările fără hotar - doar între brazi, închisă între trunchiuri, cu stinse facle, lumina e tristă, neclintită în moartea ei palidă.”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
Simbolul luminii poate fi interpretat drept aspect al lumii informale. „Mer- gînd spre lumina, o luăm pe un drum care pare să poată duce dincolo de lumină, adică dincolo de orice formă, dar şi dincolo de orice senzaţie şi de orice noţiune” Simbolismul ieşirii din beznă se regăseşte în toate ritualele de iniţiere, ca, de pildă, în mitologiile morţii, ale dramei vegetale (sămînţa îngropată în pămînt, întunericul din care va răsări o plantă nouă). Lumina mai înseamnă cunoaştere. In China, simbolul sintetizează lumina soarelui şi a lunii. „Facerea” înseamnă iluminare, ordonarea haosului prin vibraţie. Operaţiunea cosmogonică este o despărţire a întunericului de lumină, la origine amestecate. Lumina şi întunericul sînt de aceeaşi natură. Nemurirea a fost, pînă la urmă, concepută dintr-un corp luminos.
Semn al vieţii, bunătăţii, lumina simbolizează totodată cunoaşterea, adevărul şi speranţa. Alteori este un mijloc de descoperire şi descifrare a misterului. Lumina care apare în calea personajelor din basme şi licăreşte printre trunchiurile copacilor simbolizează speranţa în existenţa unui loc de refugiu.
Luceafărul din poemul cu acelaşi titlu de M. Eminescu pătrunde în sufletul fetei întîi ca lumină („Răsare şi străluce"). Atingerile luminii, jocul misterios şi feeric al acesteia crează un cadru interior romantic de o mare frumuseţe şi suave sugestii erotice: („Alunectndpe-o rază”), Sufletul pur al fetei apare ca un spectacol al luminii („Ţesînd cu recile-i scintei'1). Apoi Luceafărul se naşte din lumină („Scăldat în foc de soare”). Dacă, potrivit unor concepţii mitice, la originea lumii se află lumina, el aparţine înseşi esenţei demiurgice primordiale. El e o sumă a elementelor cosmice, ceea ce presupune coexistenţa contrariilor pe care încorporarea sa o pune în evidenţă; el este esenţa luminoasă a universului uman. Insă, în proximitate, lumina nemuritoare a Luceafărului este insuportabilă: „Ochiul tău mâ-ngheaţâ”, „Privirea ta mă arde", în poezia „Lumină”, poetul exprimă ideea că lumina cerească nu se dă decît ortodocşilor, fiindcă doar ei au credinţă adevărată: „Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală”, iar în „Scrisoarea I” de acelaşi autor, motivul semnifică principiul de existenţă a lumii. Contemplat de bătrînul dascăl, viitorul e perceput ca o desfacere a alcătuirii cosmice din resortul luminii: „Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvîrl rebeli în spaţ/ Ei, din frînele luminii şi ai soarelui scăpaţi”. Raza lu87
nii şi „geniul morţii” amplifică imaginea perisabilităţii fiinţei umane: „Şi pe toţi ce-n astă lume sînt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stâpîneşte raza ta şi geniul morţiin.
Proiectat în lumină încă din prima scenă a romanului „Fraţii Jderi” de M. Sadoveanu, chipul lui Ştefan cel Mare poartă o aură de sfinţenie: „Şiragurile dinţii păreau a nu cuteza să ridice frunţile către strălucitul chip ăl domniei”.
La O. Goga, lumina sugerează armonia şi echilibrul ca lege fundamentală a creaţiei: „Dezleagă minţii mele taina/ Şi legeafarmecelorfirii../ Dă-mi cîntecul şi dă-mi lumina** („Rugăciune”).
în poezia „Testament” de T. Arghe- zi, motivul comportă semnificaţia de iluminare prin ştiinţa de carte: „E-ndrep- tăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure”, iar la V. Romanciuc, motivul luminii ţine cu precădere de o energie ce se degajă din totala dăruire şi reînfiinţare a bunătăţii şi demnităţii omeneşti, generatorul ei fiind mai degrabă inima: „Nu mă încumet să-i aplaud harulj Să nu-i jignesc lumina din glas izvorîtoa- re...” („Privighetoarea”).
Motivul e dominant în „Eu nu strivesc corola de mununi a lumii” de L. Blaga. Poetul sugerează ideea că cunoaşterea prin iubire nu risipeşte (nu striveşte cu lumina ei) vraja (frumuseţea) lumii, fiindcă a cunoaşte prin iubire înseamnă a te contopi cu obiectul - corola de minuni a lumii, altfel spus, cu misterul ca frumuseţe a lumii. Eul liric adaugă lumii misterul său - lumina lui (iubirea lui), amplifică misterele, păstrînd astfel funcţia creatoare a timpului original, în c^re s-a născut „lumina dinţii”: „Eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină -/ şi- ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţiiJ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfint mister...” în volumul „Poemele luminii” de acelaşi autor, lumina - simbolul iubirii - apare ca potenţială realitate metafizică: „Lumina ce-o simt/ năvâlindu-mi în piept cînd te văd/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dinţii, din lumina aceea-nsetatâ adine de viaţă?**.
Motivul luminii constituie un motiv central al romanului „Pădurea spînzura- ţilor” de L. Rebreanu. Apostol cunoaşte lumina divină a credinţei, în adolescenţă îl frămîntă lumina idealului, în anii de studenţie absoarbe lumina cunoaşterii filozofice, pe front dobîndeşte lumina gloriei, prin dragostea Ilonei se îmbogăţeşte cu lumina dragostei, în ochii lui Cervenco recapătă lumina sufletului şi, în sfîrşit, descoperă lumina reflectorului, care îi leagă de tabăra adversă. Deşi, în contextul romanului, clipa aleasă de destin pentru intrarea în nefiinţă a celor două personaje este alta (sublocotenentul ceh Svoboda este executat la lăsarea serii, iar românul Apostol Bologa - la răsăritul soarelui), cele două morţi se aseamănă prin lumina izbucnită în ochii condamnaţilor, de parcă unul ar fi copia celuilalt sau, poate, a unui şir reprezen- tînd „pădurea spînzuraţilor”. în scena spînzurării lui Svoboda, în momentul morţii, o lumină mare i se răspîndeşte cehului pe figură şi „cu privirea lucitoare, cu faţa luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbîndâ mare... ”. Lumina izbucnită în ochii iui Bologa, odată cu primele raze ale soarelui, sugerează o
88
nouă Geneză, în care omul este proiectat pe fundalul Universului.
într-o suită de 23 de elegii ale lui Cai- sîn Culiev, mama simbolizează Lumina, raţiunea de a fi a poetului-fiu mamă: „Chiar ziua neagră-a mea rîvnea lumină,/ Căci mama e izvor şi tărie a fiinţei mele.”
în „La Medeleni” de Ionel Teodo- reanu, lumina zilei face parte din registrul de minuni ale naturii, iar dispariţia ei echivalează cu plînsul: „Pădurile de brazi sînt pline de trupurile luminii ca timpul de zile între nopţL.E veselă ca un copil lumina de cîmpie, cu zări deschise şi pe mările fără hotar - doar între brazi, închisă între trunchiuri, cu stinse facle, lumina e tristă, neclintită în moartea ei palidă.”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră